Far Away

Inginer de sisteme robotizate umanoide

2012-02-11T22:25:00.004+02:00

Mi-am dorit atat de mult stabilitatea si am incercat prin orice mijloc sa ma determin sa nu mai sar de la o stare la alta, fara nici o baza temeinica, incat acum, cand sunt treaza, ma simt impietrita. Am parasit vulnerabilitatea, am asteptat cuminte in fundal si impietrirea m-a invitat la dans. Iar eu am acceptat...

Pana mai ieri, eu imi repetam cu exactitate discursul si argumentele de om matur si echilibrat ce ma credeam, dar acum accept ca am ajuns din nou in ipostaza de ma pacali, doar pentru a nu ma confrunta cu ceea ce este in mine. Vreau sa cresc si vreau sa cred ca fiecare zi e o experienta de la care eu invat ca apoi sa imi scriu lucrarea de licenta pentru admiterea in randul oamenilor maturi, fara regrete.

De ceva vreme incoace, Larisa functioneaza pe modul "automat" iar din ea ramane doar un robotel care vorbeste, rade sau mai zice cate o replica interesanta. Insa daca robotelul simte ca nu poate face fata, atunci apar Eu si sunt prezenta langa tine.... in rest, imi pare rau, dar acum nu ma simt in stare sa ies din amorteala ce ma paralizeaza.

Eu sunt o persoana careia nu-i sta bine in extreme si imi dau seama ca m-am temut intotdeauna sa devin o stana de piatra iar acum cand ma ratacesc din ce in ce mai mult in straturile ce ma acopera; acum, cand stau in fata ta, imi doresc sa fi trecut ca un buldozer peste tine, ca eu sa raman linistita deasupra norilor si sa-mi gust scenariile si fantasmele ce ma rupeau de mocirla si circul de sub mine.

In infantilitatea mea, am regrete si imi doresc sa dau timpul inapoi.
Da, nu sunt matura si nici nu vreau acest statut daca maturitatea este egala cu impietrirea. Raman un copil, caci aici eu pot sa simt...

Fragmente si oameni

2012-01-31T00:23:00.004+02:00

E dimineata si ma trezesc ametita din fragmente de vis nauce ce imi lasa in maruntaie sentimentul glorios al nostalgiei, insa ironia isi pune amprenta si asupra continuturilor imaginare ale vietii mele, iar visele din piept se sting si apare uitarea.

Amortita, imi indrept spatele, imi intind mainile obosite si imi asez oasele la locul lor, ca pentru a ma pregati pentru inca o zi fara sens dintr-un sir prea lung de momente inutile.

Dimineata eu nasc sperante, la pranz imi cos pe fata o masca mult prea folosita iar spre seara, in siguranta spatiului pe care eu il investesc cu numele de "acasa", ma dezbrac si raman goala in fata mea. Acasa, din Larisa ramane doar eu. Aici, imi permit sa ma las cuprinsa de emotii, de dezamagirea ce isi reprinde radacinile in mine.

Nu stiu daca acum sunt mai matura si nu ma mai las atat de usor afectata sau daca acum, pur si simplu pilonii pe care mi-am reconstruit trupul sunt doar dovezi false ale incapacitatii mele de a mai accepta ca am ramas aceiasi persoana fragmentata... sau poate amandoua.

Nu stiu daca mai vreau sa aflu ceva, acum accept ca doar mi-e bine in starea de amorteala si dezinteres ce ma cuprinde in fiecare dimineata. Poate si din acest motiv, am nevoie de acea ora in care sa-mi asez cu meticulozitate masca si sa-mi imbrac zecile de haine care sa ma ascunda de lumea de afara.

Sunt un om care se arata dar totodata se si ascunde. Poate ai impresia ca ma cunosti, poate si eu am aceiasi impresie, insa realitatea mea este diferita de a ta. Realitatea omului care se ascunde in mine nu suporta etichete, caci ea este intotdeauna altfel.

Sunt doar un om, dar in acelasi timp sunt si omul.

Râsete

2012-01-28T01:15:00.003+02:00

M-am luptat cu viscolul, mi-am primit palme și împunsături, uneori chiar eu însămi am recurs la violență și gesturi necugetate. Nu puține au fost zilele în care frica mă acapara și mă împingea într-un vârtej de furie care în final se solda cu răni deschise și dureri de cap supărătoare.

De cele mai multe ori, eu mi-am fost atât victimă cât și călău. Victima era supusă, suporta multe înfrângeri și suferea iar călăul din mine o pedepsea pentru că a fost atât de naivă încât să cadă în capcana unei dezamăgiri fără puncte de suspensie.

Gândurile zburau libere, emoția îmi învolbura corpul și-mi simțeam picioarele grele de la atâtea căzături, eram într-un conflict permanent cu propria-mi fragmentare dar spre apus apărea și somnul, binecuvântarea zilei. În somn, eu muream... era curajul de a nu fi pe care eu nu mi l-am asumam în timpul zilei, căci încă exista o parte din mine, care îmi conținea toate zdrențele și o făcea pe croitorul de oameni vii, capabili să ducă lupta la sfârșit.

Eram totul și nimic în același timp, zilele treceau fără noimă iar eu nășteam milioane de goluri pe care încercam să le umplu cu iluzii și povești imaginare. Mă hrăneam cu durere și suferință și îmi beam lacrimile o dată la două zile. Atunci, eu creșteam, creând continuu un om fără chip...

Nu-mi promit că nu mă voi mai întoarce la acel copil speriat care se juca de-a Dumnezeu cu mine, ca și cum viața mea ar fi fost doar o punte către armonia și frumusețea pe care el o găsea în moarte, dar știu că deși viscolul îmi lovește fața și mă orbește, acum eu pot să râd.

De prin buzunare

2012-01-28T00:20:00.003+02:00

Uneori nu mă înțeleg, uneori nu mă iert sau accept
uneori mă împotrivesc și dau cu picioarele
uneori orice pas se naște prin durere
uneori mă îndoiesc și mă întreb
uneori nu sunt capabilă să fiu.

Dar...
Câteodată iubesc simplul fapt că exist,
câteodată zâmbesc cu ochii
câteodată mă las condusă de emoție
câteodată ating și mă las atinsă
câteodată văd, gust, aud și simt
... ceață, mâini și trupuri calde.

Îmi aduc ultima ofrandă zilelor cețoase și stâlpilor de lumină. Mă dezleg de tristețe și așez frumusețea și bucuria într-o cutiuță pe care o voi păstra în buzunarul drept.

2012-01-22T19:29:00.002+02:00

Sunt doar o undă de energie
ce-și schimbă direcția
la intersecția dintre două guri de aer.

Mă prefac în vânt
și aștept
un om însetat
care să mă binecuvânteze-n îmbrățișare.

Îmi înalț chipul către cer...
căci acum am învățat
să mulțumesc.

În fiecare zi, eu cânt

2012-01-17T21:35:00.001+02:00

Mi te-ai întins în trup
și ți-ai revendicat dreptul
să mă inspiri și să
locuiești fără titluri pompoase.

Sunt doar o tânără
prinsă... aprinsă
între două mări
și-un petec de pământ,
pe care omul își cântă
frumusețea ritmului
în pași de tandrețe și căldură.

M-am născut goală iar
azi, deși cu câteva straturi-n plus,
mă descos și-ți arăt goliciunea...
armonia și natura ce izbucnește în verde.

Dimineața

2012-01-13T00:12:00.005+02:00

Acum ceva timp, eu, încă urlam;
era doar un strigăt fără ecou
precum pustnicul din munți ce-și cântă
ultima odă bătrânului solar.

Mă ascund de frica ce-mi frământă
oasele în fiecare noapte;
poate obrajii îmi sunt la fel de pământii
iar pietrele mă lasă cu gust sec de respirație frântă.

Mănânc sânge și uneori viață,
mă acopăr cu lut și mă prefac
culeg o creangă, o apăsare, o șoaptă
și aștept dimineața.
.... și poate acum ating oceanul cu fruntea.

Inaltare

2012-01-06T22:42:00.002+02:00

Azi nu mai cer explicatii, ci azi accept si ma bucur de frumusetea si emotia ce curge in mine. Stiu prea bine sa daruiesc, cunosc tandretea si practic feminitatea.
E doar o redescoperire si nu o creatie de moment.
Imi simt increderea si stabilitatea pana in varful degetelor. E doar o oglindire in care eu mi-am regasit intreaga forta de a creste.

Ma inalt si parca am inceput sa-mi indrept spatele. Aici, eu vad clar si imi simt surasul pe buze, durerea din stomac se stinge si renaste in iubire iar omul odata aplecat, acum isi arata semet chipul si-l daruieste.

Aleg sa merg pe granita dintre realitate si haosul ordonat ce-l contin, invat sa ma iubesc si imi las mainile si emotia ce ma atinge sa creeze frumusetea.

Nasc iluzii

2012-01-02T17:11:00.007+02:00

Am lăsat cortina să cadă
Ca eu, neștiutoare să închid gura
Și să nu mai cerșesc sentimente lichide.
Poate e doar uitarea
care îmi stinge ochii și mă lasă mută,
Poate e doar fericirea
care inundă golul și revarsă liniște,
Poate e doar iluzia
că mă joc de v-ați ascunselea cu un eu temporar.

Nu am învățat niciodată să pun în cuvinte disperarea
Și nici nu știu să dansez pe muzica rațiunii...

Dar acum, Eu gust pământul și omul ce-l conține.

Jeux d'enfants

2011-12-28T19:09:00.004+02:00

Mi-am creat tot felul de scenarii irationale, de ganduri ilogice care prevesteau o perioada de jale si chin, de care eu, persoana intelectuala rafinata, trebuia sa ma detasez strategic, pentru a-mi putea pastra integritatea psihica si emotionala.

Uneori imi constientizez popria ipocrizie pe care o ascund frumos sub masca unei superioritati intelectuale dar si emotionale. Imi fauresc zeci de explicatii si rationalizez orice aspect, caut in toate colturile camerei mele orice farama de adevar care sa ma aduca in fata lantului cauza-efect... caci, vreau sa ajung cu orice pret la cauza primara, vreau sa am toate motivele ca sa le pot pune pe doua coloane separate sub o bara deasupra careia sa scrie mare: AVANTAJE/DEZAVANTAJE.

In ambiguitate si incertitudine, mintea incearca sa rationalizeze, sa revina la ceea ce-i este cunoscut. Am incercat in nenumarate ori sa ajung la acea explicatie initiala, am pus zeci de intrebari si am ajuns la solutii care erau satisfacatoare doar pe moment, ca apoi sa se demonstreze a fi inutile.

Raspunsurile nu reactionau la insistentele disperate pe care le aruncam in ceilalti, raspunsurile vin atunci cand e natural ca ele sa apara, iar azi, un raspuns mi-a fost daruit....si sunt fericita.

Ma bucur de aceste doua saptamani, imi satisfac nevoia de a fi in prezenta mamei, daruiesc celor dragi un umar pe care sa-si planga tristetea, cuvinte care sa le deseneze pe chip zambete si durere de obraji si o mana calda care sa-i imbratiseze si sa-i invaluiasca cu iubire.

Aici, eu sunt din nou un copil simplu care se bucura...

Ating

2011-12-20T00:34:00.002+02:00

Întind mâinile și cerșesc doar

o secundă din infinitatea ta.

Poate... sunt lacomă

și nu mă mulțumesc cu frânturi rupte

pe care tu le arunci neștiutor.

Poate că sunt doar un om speriat

care încă umblă desculț prin ploaie

și se dezbracă în plinătatea intimă a haosului,

uitând că uneori trebuie să închidă ușile.

Ating pământul și cânt,

sar, ocolesc și fug de gustul absenței

căci în urma mea, eu nasc un gol

ce se întinde de la umăr până la genunchi.

Nici acum nu simt uitarea în gură

trupul devine o oglindă absurdă

iar eu, nebună, tânjesc după

bucuria de a respira.

Pierd

2011-12-18T16:34:00.003+02:00

Pana acum am incercat sa ma controlez, sa nu-mi las mintea sa-si creeze scenariile preferate...dar azi, imi las mintea si sufletul sa zboare libere si sa tese povestile de care mi-era atat de teama.

Povestea se construieste pas cu pas, pe masura ce ma apropii in fiecare zi de casa si da, personajul apare si imbratisarea se naste din nimic si gol.

Imi accept speranta si logica nebuna, caci doar atunci cand mica mea poveste imaginara se confrunta cu realitatea, eu pot sa ma dezleg din fericirea ireala pe care ea o produce iar la final vine si dezamagirea...

-Ce se intampla daca iti vei lasa povestea sa se creeze in minte?!
-Nimic, in afara de riscul de a ma lupta cu esecul...si ce daca am esuat?!

Ard, ma sting si renasc... e atat de simplu.

Cum NU am incetat sa ma mai mananc

2011-12-13T00:33:00.002+02:00

M-am saturat sa cad, e prea greu sa-mi ridic intregul trup din groapa. Ce sens au toate acestea, daca eu am reusit de abia sa-mi scot doar o mana?! Ma agat frenetic si ma imping sa ies, dar intotdeauna apare acest DAR. In definitiv, totul se invarte in jurul lui "trebuie", insa "vreau" se incapataneaza si nu mai apare.

Aici, ma simt in siguranta. Durerea, dezamagirea, neputinta sau suferinta imi sunt prea cunoscute si familiare ca sa mai vreau sa ies. Am obosit de toata aceasta tampenie.

Sunt libera, in consecinta renunt la trebuie.
Iar acum imi inchid temeinic usile si raman muta.

si e liniste...

Rabdare, caci vei invata

2011-12-12T14:43:00.003+02:00

Nu inteleg ce se intampla caci incep sa ma surprind pe zi ce trece din ce in ce mai mult. Schimbarile se petrec atat de rapid in mine, incat nu reusesc sa tin pasul si ma trezesc naucita, intrebandu-ma arogant "Dar tu, cine mai esti?".

Toata aceasta perindare de instante si dispozitii, aceasta instabilitate extrema ma lasa fara energie asa ca, din cand in cand ma opresc ametita si iau o gura mare de aer, ca sa pot continua sa merg mai departe. Nu cred ca aceasta opozitie ma secatuieste, ci forta cu care ele apar si preiau controlul. Daca pana acum, eu controlam si activam in functie de context o instanta a Eului care sa-mi asigure adaptarea, acum ele se impun si cumva reusesc sa ma dea afara din propriul trup.

Viata mea, in acest moment e plina de acte ratate si vad o infinitate de semne si situatii care-mi dezvaluie cu precizie ce se intampla in mine. E ca si cum exteriorul e doar un mediu care imi oglindeste interiorul. Pentru mine, metroul e metafora perfecta a vietii iar acolo vad toate simbolurile si etapele prin care se desfasoara existenta unei persoane. Azi, aflandu-ma intr-o stare emotionala destul de proasta, desigur, am ajuns cu fata la 10 cm de scarile de la metrou. Instinctul de conservare s-a activat instant la fel cum se activeaza in momentele cele mai dure din depresiile mele. Am resimtit tot acest mic incident, cum as putea crede daca nu ar fi sa ma cunosc atat de bine, ca un tablou al povestii mele de acum. Da, cred ca mai am putin si dau cu nasul de pamant, dar stiu cu siguranta ca ma voi ridica cu o lectie foarte importanta invatata.

Mai e putin...

In dar

2011-12-09T00:23:00.004+02:00

5 decembrie

In mine... ploua
Cred ca a venit momentul in care eu sa-ti povestesc despre fericirea mea. Am evitat-o sub orice chip iar de fiecare data cand simteam ca ma inconjoara si se apropie de mine, imi asezam in cale o sumedenie de obstacole, astfel incat sa-mi dau voie sa fug de ea. Pana acum, am simtit fericirea ca fiind amenintatoare, nesigura, prea libera si incapatanata ca eu s-o pot contine si accepta. M-am rupt de mine si de atingerea fericirii. Am fugit ca nebuna si mi-am intors spatele catre ea.

Mi-am alungat si pedepsit fericirea iar in schimb am primit in bratele mele durerea si suferinta, caci acestea erau singurele sentimente prin care eu puteam sa-mi arat ca traiesc. Fericirea ma imbata, ma ameteste, ma rupe de realitate si ma lasa in iluzoriu, in plutire si poveste.

Acum... aici, eu respir, contin, accept si daruiesc fericirea. Uneori, o simt precum un curent, o apa curgatoare care imi umple corpul iar apoi izbucneste si se revarsa in afara mea.

Azi ma las purtata si ma incredintez emotiei. Azi, sunt una cu ploaia care imi atinge fata, imi nauceste simturile si imi ofera liniste.

Azi, eu sunt ploaie.

9 decembrie

Timpul e trecator, lumea e trecatoare...ceea ce ramane in urma ta e doar iubirea. Iubirea din care tu te-ai nascut, iubirea care ti-a fost insamantata in suflet, care a crescut odata cu tine, care de-a lungul timpului s-a inaltat in tine precum un copac iar pe masura ce ea a fost daruita, ramurile s-au extins si ti-au cuprins tot pieptul. In final, in momentul mortii, singura consolare ramane iubirea pe care ai primit-o, ai continut-o, ai daruit-o si ai revarsat-o catre fiecare persoana care a mers alaturi de tine pentru o perioada.

Dar acum, cand iubirea refuza sa fie primita, imi ramane doar sa o impart intr-o infinitate de fragmente si sa ofer fiecaruia cate o bucatica din iubirea pe care eu o contin.

Acum... eu mi te daruiesc.

Intra, caci am inceput sa sterg praful...

2011-12-01T19:21:00.004+02:00

Azi ma simt prezenta, azi imi asum responsabilitatea pentru propria viata. Azi sunt eu cu mine, fara a mai incerca in van sa evit confruntarea cu ceea ce as avea sa-mi spun.
Azi, imi spun multe si le accept asa cum vin, azi imi las gandurile sa zboare libere fara a le mai controla in directia in care eu doresc sa ajunga.
Ma bucur de ceea ce traiesc, imi dau voie sa fiu sincera, sa plang, sa fiu furioasa, sa zambesc si sa ma ironizez.
Azi ma cunosc si ma dezvalui, azi sunt "infinit, energie si lumina".

2011-11-29T16:24:00.000+02:00

Am incercat... iar acum accept ca am depus un efort imens pentru a reusi, dar vreau sa ajung sa-mi recunosc ca nu mai am puterea de a mai duce aceasta lupta. Vreau sa incep sa inteleg ca nu mai am de unde investi energie si motivatie ca sa ma ridic, vreau doar sa ma iert caci sunt prea slaba in ochii mei.

Nu ma mai vad lasa sau prea comoda ca sa produc schimbarea in mine, ci acum, ma vad, aud si simt prea obosita. Ma iert ca am obosit sa lupt, ma iert ca nu mai pot.

Ma iert caci nu ma mai pot ajuta singura, ma iert ca am nevoie de ajutor, ma iert ca sunt prea zdrobita ca sa mai am energia de a fi.

Ma iert.

Acum

2011-11-25T21:50:00.000+02:00

Acum, când mă lovesc cu capul de prag, îmi trece fugitiv prin minte tot ceea ce am sperat și dorit vreodată. Sunt mii de vise, milioane de gânduri și miliarde de imagini pe care mi le desfășor în piept ...agățându-mă lent de fiecare în parte, încerc să le opresc pentru un singur moment, să le înțeleg, să le accept și poate să le dau voie să se manifeste.

Mă surprind că sunt o sumă fantastică de experiențe... căci eu conțin o infinitate de anotimpuri, de zile nesfârșite, de ore libere de orice constrângere, de minute scurse agale între o sumedenie de poli opuși.

Uneori, Nordul îmi pictează aurori boreale pe chip, mă mânjește în albastru și-mi îngheață degetele. E atingerea rece a temerilor compuse din particule înghețate în timp ce-mi dansează în ochi, monștrii urâcioși ai copilăriei. Nordul îmi modelează strâmb lutul și-l așează într-un trup neîncăpător iar creația începe să se îndoiască de creator. La Nord, vântul urlă adesea, împrăștiind fragmente de dor, de vise violet și de oameni neatinși. Aici, copilul din mine plânge și câteodată simte realitatea, ireală. Aici, copilul își întoarce lui însuși spatele, se bate singur cu rigla pe palme și se trage singur de urechi, căci aici, el își vede neputința de a fi.

Uneori, Sudul mă naște zăpăcită, scriindu-mi pe frunte fericirea, îmi dezleagă mâinile și mă împinge în îmbrățișare. Trupul crește o oglindă cu zâmbet în care oamenii își împrăștie ecourile și cântă armonia căldurii. Sudul îmi transpiră pe frunte emoție, îmi împletește buza de sus în sărut și pășește lent în liniștea tandră a respirației omului viu ce mi se țese în suflet. Aici, copacul își înfige adânc rădăcinile în pământ și își îndreaptă ramurile semețe către cer. Aici, tânărul din mine își gustă fără de saț muzica ce explodează în ploaie verde de primăvară.

Uneori, Vestul îmi trântește ușile în coșul pieptului, îmi dăruiește argumentele logicii pure și mă ține strâns de picioare să nu mă prăbușesc. Mintea coase pe-ndelete cele mai frumoase cuvinte și îmi lărgește circumferința. Vestul mă cară într-un geamantan plin de „trebuie” și-mi spune povești roșii în care există un prinț și o prințesă iar scriitorul râde în hohote de după cortină. Aici, povestea are un sens, direcția e perpendiculară în rotunjimea cercului și explicația are o explicație. Aici, gândurile crețe sunt amendate iar fiecare lacrimă își găsește un călău. Aici, masca mă îmbracă în rațiune și mă dezbracă de orice emoție.

Uneori, Estul mă găsește goală, mă agață pe o întindere de ape curgătoare unde aerul vibrează în surdină iar natura freamătă în mine. E o absență în plinătate, e o câmpie în care omul se așteaptă și își întinde valul spre el însuși. Estul îmi întoarce îmbrățișarea în mine, îmi apasă chipul și-l colorează în alb, în goliciunea nașterii. Aici, infinitatea îmi încape pe sub piele, rătăcirile devin abstracte iar zborul e esența nemișcării.

Aici, eu devin....

Sfarsit

2011-11-23T09:29:00.005+02:00

Am indraznit sa ma nasc, sa cresc, sa traiesc, sa incerc sa-mi aflu sensul astfel incat sa am un punct spre care sa aspir, am indraznit sa-mi gasesc ancore care sa ma tina legata, apartenenta de ceea ce am in jur.

Insa ancorele au cazut iar eu am ramas fara repere. Nu mai am nici macar o "speranta palpabila de a merge inainte" si nici nu mai "sper sa pot ridica capul sus si sa spun -Am invins!-"...Ancorarea s-a transformat intr-un chin ce nu ma lasa sa ma odihnesc. Ma simt carata in spate de o masca sociala care in permanenta imi povesteste de o lume frumoasa, calda primitoare cu oameni sinceri, tandri si toleranti, ma simt tarata precum o povara, dar mai nimeni nu stie cat de obosita si absenta este povara. Am indraznit sa ma scot din poveste si sa pun in loc o masca sociala care nu cunoaste dezamagirea sau suferinta.

Acum cred ca fiecare om se naste ca sa invete o lectie; unii oameni se nasc pentru a invata lectia iubirii, sperantei, ambitiei insa altii se nasc pentru a invata lectia suferintei, a durerii, a fricii si a lipsei de speranta, iar acum in sfarsit, nu mai simt ca exagerez si nici nu ma mai critic pentru ceea ce spun, caci mi-am dat jos masca in totalitate si am aruncat-o la gunoi...Imi voi construi o alta masca pentru a ma ajuta sa continui in "normalitatea" vietii cotidiene, insa de aceasta data, masca ma va pastra treaza, alerta, ma va contine.

Nu-mi cunosc greselile ca sa inteleg si sa accept de ce trebuie sa invat aceasta lectie; in definitiv nu cred ca exista vreo persoana care sa merite a invata aceasta lectie. Nu stiu ce rost au toate acestea sau ce trebuie sa obtin intr-un final care nu mai vrea sa apara, nu stiu de ce ar mai trebui sa-mi pun mastile pentru a mai putea continua, acum cand nu mai exista nici un obiectiv sau persoana de care sa ma leg.

Sunt doar un moment in timp, doar o picatura de apa intr-un ocean, sunt doar un punct pe glob... din acest unghi, lupta e nesemnificativa. Imi dau voie sa cad...restul e tacere.

2011-11-22T16:06:00.002+02:00

Am crezut ca am gasit o explicatie, am crezut si am sperat ca suferinta nu e a mea, ci doar am preluat-o ca sa ma simt apartenenta. Acum, cred din ce in ce mai mult ca suferinta e in mine si ca e prea adanca ca eu s-o mai pot controla. In plus, nici nu mai vreau. Sa faca ce vrea din mine. Eu nu imi mai apartin.
E doar un loc in spatiu, doar un punct in timp in care eu nu-mi gasesc sensul si de care nici nu ma simt apartenenta. E doar un gol imens pe care credeam ca-l pot pacali, dar pacaleala era indreptata catre mine.
Vreau doar sa-mi permit sa dorm fara amenintarea trezirii.

E auriu

2011-11-18T00:16:00.004+02:00

Nu stiu daca sunt o frunza cazuta sau pur si simplu un copac care a crescut stramb. Nu stiu daca acum sunt aplecat catre pamant sau incerc sa ma inalt. Nu stiu daca vreau sa ma inalt sau sa raman un copac pitic. Nu cred ca mai vreau sa lupt ca sa raman un copac sau poate vreau sa redevin pamant intr-un timp care nu uita.

Vreau sa ma opresc pentru un moment din a mai lupta, din a mai crede si spera intr-un infinit din care eu sa fac parte.Vreau doar sa raman, sa dorm si sa ma acopar cu moarte si uitare.

Ea

2011-11-10T19:35:00.003+02:00

Nu stiu daca decizia mea e buna; nu stiu daca voi fi mai fericita sau voi inceta din a mai suferi; nu stiu daca ma voi iubi mai mult.

Nu cred ca fericirea tine de metrul patrat in care tu dansezi; nu cred ca lumea privita de pe geam poate produce singura emotii; nu cred ca iertarea presupune amnezie.

Nu vreau sa-mi mai colorez iluzii cu nuante de impacare si dragoste eterna; nu vreau sa mai raman acelasi copil speriat de monstrii cu mustata de sub scara blocului; nu vreau sa-mi mai acopar fata cu masti de clovn.

Am obosit sa mai peticesc cu aracet gaurile din piept; am obosit de reintoarcerea in mine; am obosit de ura, tipatele , criticile pe care mi le tot repet intr-un sir perfect sincronizat de onomatopee.

Am crezut ca povestile ireale se joaca pe scena realitatii fara greseala; am crezut ca daca indraznesc sa sar, picioarele ma vor sprijini; am crezut ca daca-mi zdruncin dorintele, ele se vor naste, vor creste si vor produce alte dorinte mai mici.

Vreau doar sa inchid ochii

- doar sa-mi odihnesc picioarele

sa-mi intind spatele,

si sa ma invelesc cu o patura de uitare crunta si fara de sat.

Vreau sa-mi ucid speranta

Vreau sa-mi nasc curajul.

SuntEM

2011-11-04T08:57:00.003+02:00

Azi mi-e frica

de vantul care imi intra nestingherit in casa

de fermoarul rupt care se uita crucis la mine

de cafeaua care se raceste in cana

azi mi-e frica de sambata.

Azi mi-e scarba

de deciziile pe care nu le iau

de genunchii care mi se frang si de capul aplecat

de curaj

azi mi-e scarba de mine.

Ieri...azi...maine

ritmurile raman aceleasi

continuitatea devine abstracta;

pentru mine, tavanul a fost intotdeauna... vertical,

trupul neincapator iar Eu infinita.

Dualitate vs. Reconciliere

2011-10-26T19:25:00.006+03:00

Eseu despre realitate (din Ora de dipserare, volumul VIII)

"Realitatea mea este ireala. Incerc sa separ probabilitatile si sa pun pentru o singura data eticheta de REAL. Vreau sa dau un sens, vreau sa simt ceva palpabil in tot acest haos denumit util viata.

Uneori imi mananc cuvintele, imi mestec sentimentele, imi inghit toata frica si vomit furie. O furie nestapanita, mare si urata care la randul ei ma inghite. Eu si cu frica ne inghitim reciproc. Totul se invarte, e doar un cerc continuu din care eu nu mai am destula energie ca sa ma mai pot ridica.

Uneori cred, apoi ma indoiesc si disper

Uneori simt, apoi refuz si anulez.

As vrea sa ma pot contine, sa ma aflu, sa ma regasesc, sa ma accept si apoi sa ma impac.

Cred ca de fapt trebuie sa ma impac cu mine insami. Nimic mai mult.

Da, stiu ti-e frica, frica ingheata tot, paralizeaza corpul si te lasa fara respiratie.

De fapt, stiu ca ti-e frica sa te confrunti cu mine. Totul e ireal.

Te stiu. Stiu cine esti. Tu esti eu. Eu sunt tu. Ar fi timpul sa accepti asta.

Da, fumul urca agale pe

dealurile scornite de fruntea ta

Iti tin capul pe bratele mele

Dar tu imi stingi tigari-n piept

si-mi scrii in cod Morse

"Nu esti ceea ce credeam a fi".

Ma-nchin catre cer muta

acum....reda-ma nenascuta!"

Despre limite

2011-10-05T16:16:00.005+03:00

Limita e un concept abstract, relativ care se nuanteaza in fiecare poveste traita. Capacitatea sau dimpotriva incapacitatea de a accepta o limita este iluzorie, caci ne preschimbam continuu intr-un sir alandala de experiente pozitive sau negative pe care ni le asumam sau nu. In definitiv, totul se reduce la DA sau NU.

In decursul profesional, academic limitele imi apar ca fiind de fapt doar obstacole pe care reusesc sa le trec cu usurinta. Imi spun permanent ca o limita este facuta doar pentru a fi depasita, iar ceea ce azi este limita, maine va fi o satisfactie obtinuta.

In schimb, in viata personala notiunea de limita reprezinta o doza de nebunie si suferinta pe care mi le asum si carora eu nu le spun stop. Nu am limite in a ierta, a trece peste dificultati, insa in cele din urma realizez ca de fapt depasirea limitei nu inseamna decat autoinselare cu pretul pierderii demnitatii umane. Nu spun stop mai niciodata iar asta ma aduce in pragul vulnerabilitatii, in pragul de a-mi spune eu insami ca nu pot avea incredere in mine, ca amintirile, experientele mele poate n-au fost chiar ceea ce eu stiu, poate "tu" ai dreptate cu privire la propriul meu sine. A discerne intre ceea ce este hranitor si ceea ce este toxic, a impune o granita intre tine si ceilalti, a nu te anula pe tine pentru a fi pe placul unei persoane, a fi puternic...suna frumos.

Da, aceasta este o limita pe care daca o depasesc voi obtine un avantaj benefic pentru mine.

Nu, a accepta o limita pentru a te apara de consecintele negative ce urmeaza.

In fine, trebuie doar sa stii ce e bine si ce e rau pentru tine. Eu inca nu am reusit, poate reusiti voi.

...

2011-09-19T21:56:00.003+03:00

Incerc sa ma contin, sa ma adun din toate locurile si oamenii in care mi-am lasat o parte din mine. Incerc sa traiesc cu mine insami, sa ma accept si sa ma bucur de toate felurile mele de a fi.

Azi m-a intrebat " Larisa, tu crezi ca meriti sa fii iubita?" Sunt atat de fragmentata, incat cearta continua neincetat in interiorul meu chiar si in lipsa mea, a acelui Eu constient.

Prea mult timp m-am anulat pe mine ca persoana iar aceasta tendinta inca o resimt puternic, dar vreau sa invat sa traiesc cu ceea ce sunt, sa-mi recunosc toate fatetele si sa-mi dau jos mastile atunci cand ma confrunt cu mine insami.

Nu il mai privesc ca pe un razboi pe viata si pe moarte intre Larisa fericita, normala si Larisa cea depresiva si autodistructiva.

Vreau sa ma impac cu mine insami, atata tot.

Acum, ce am de gand sa fac pentru aceasta?!?

Azi NU!

2011-09-17T02:17:00.006+03:00

Stiu ca majoritatea postarilor mele incep cu o oarecare concluzie dar azi nu am mai inteles sau constientizat nimic sau daca am facut-o, a fost ceva fugitiv. In aceasta noapte vreau doar sa-mi exprim frustrarile.

Desi cu beneficiii majore, nu-mi convine ca admiterea la master s-a amanat de doua ori, nu-mi place ideea ca am aproximat gresit data examenului si ca anuntarea zilei de examen s-a facut cu cu doar 24 de ore inainte, nu apreciez nici faptul ca 80% din tematica e doar o repetare a ceea ce am invatat pentru vreo 4 sau 5 examene, nu vreau sa recunosc ca nu mai inghit psihoterapia...momentan.

Acest vis, speranta sau mai stiu eu ce, se tot coace de ceva timp incoace, mai exact de vreo 7 ani si am cam ajuns la capatul rabdarii, nici nu vreau sa-mi imaginez ca de abia acesta este inceputul. Un inceput, de altfel greu si nabadaios.

Nu mai pot lua in considerare nici faptul ca am ramas singura, iar casa asta este prea mare si prea goala pentru mine, ca ma doare spatele, ca mai am putin pana sa experimentez crampa scriitorului, ca n-am iesit din casa de atatea zile, ca televizorul ma plictiseste, ca internetul ma exaspereaza si ca poate duminica va fi atat de cald incat gandul drumului spre casa ma sperie teribil. Nu vreau sa-mi mai fie frica...

Nu vreau sa ma gandesc la nici una din aceste lamentari, caci intentionez sa iau exmenul si interviul, caci apoi satisfactia de a incepe acest drum va fi egala cu extazul.

Wish me luck! Noapte buna...

Eu

2011-09-06T11:39:00.003+03:00

Eu sunt in toate, am inceput incet, incet sa ma regasesc in propria-mi viata, sa me redescopar si sa aflu ca pana acum m-am renegat prea mult.

Eu plang la filme sau seriale care ma impresioneaza, eu sunt materna caci imi apar si protejez persoanele iubite, eu realizez importanta celor din viata mea, eu sunt recunoscatoare. Da, am inceput sa apreciez ceea ce am si ceea ce sunt fara a fi in riscul de a le mai pierde.

Eu sunt copilul supraprotejat si indepartat in acelasi timp, eu sunt adolescentul caruia viata i s-a parut de nesuportat si care a avut de nenumarate ori idei suicidare. Eu sunt tanara care si-a luat viata in maini, a plecat la 360km de casa ca sa regaseasca un alt acasa, eu sunt cea care a parasit tot si a reusit sa-si gaseasca un sens si destula putere incat sa-l urmeze.

Eu sunt acea persoana puternica care isi incurajeaza prietenii si gaseste solutii pentru a trece peste etape dificile, insa tot eu sunt cea careia ii este frica de intuneric, de mare si de oameni straini, eu sunt cea care clacheaza inainte de un examen important, eu sunt cea careia frica ii ingheata tot corpul.

Eu sunt acea tanara care incearca sa-si regaseasca micile placeri, cea care atunci cand iese de pe usa terapeutului simte si vede ca soarele ii zambeste dupa o ora de plans si constientizari continue.

Eu sunt in toate acestea.

2007

2011-08-13T17:33:00.004+03:00

Nu vreau sa fiu perfecta!- articol din "Jurnalul unui adolescent", ziarul liceului "Noi si presa. Baba si mitraliera"
Se spune ca de Craciun ar trebui sa fim cu totii fericiti si de asemenea sa incercam sa-i imbucuram pe ceilalti. Am fost sfatuita ca macar de data aceasta sa fiu mai optimista si sa nu mai scriu despre lucruri atat de triste. Dar intotdeauna am spus lucrurilor pe nume si in cele din urma, de ce sa port o masca doar de dragul de a o va arata?
Ma chinuie intrebarile carora nu le-am gasit inca raspunsuri, ma intristeaza orice zambet fals de pe chipul tanarului pe care il vad in fiecare zi. Intotdeauna acelasi adolescent cu suras spart ce tradeaza doar nesiguranta si neputinta. O intreaga adunatura de tineri fara scop. Indiferenta le e credinta iar ignoranta scaparea.
Am ajuns la concluzia ca aceasta inchidere in sine, aplecare, privire spre interior m-a facut sa uit de tot ce este afara.Am invatat sa nu mai vad, sa nu mai aud. Exteriorul este prea dezamagitor si rece. O lume nepasatoare e tot ce am devenit, in care uitarea isi cere tronul.
Poate nu mai stim sau am uitat cum sa visam si poate speram la ceruri pentru care inca nu avem scari.-Viata nu e perfecta si nici nu va fi vreodata- i-am spus unui prieten. Iar omul este supus aceiasi limitari: greseli, neajunsul de a fi imperfect. Dar nu acesta ne este telul, nu ar trebui sa tanjim atat de mult sa atingem perfectiunea, caci in final, suntem doar oameni si cine suntem noi sa schimbam ordinea stabilita de atata timp?
Ar trebui de fapt sa invatam sa iertam si sa ne bucuram mai des de fiecare lucru marunt. Viata insasi este o minune, fiecare rasarit si apus, fiecare inceput si sfarsit, fiecare zambet si planset. Omul e facut deopotriva pentru fericire cat si pentru suferinta.
Winston Churchill spunea " Voi face tot felul de greseli, dar atata timp cat esti generos, cinstit si pasionat nu poti sa distrugi lumea. Nici macar nu vei reusi s-o tulburi."
Sa cautam perfectiunea in ceea ce ne inconjoara, nu in ceea ce suntem!

3 ani trecuti

2011-07-31T00:06:00.004+03:00

Ard

o atat de trista clipa
ma-nec in soapte
vorbe ce nu mor...
tanjesc o iubre
ce-ncet se stinge
intre zidurile
recii morti.
amurg ultim, speranta
de neinfrant.
precum o lebada
cant ultimul sonet
al vesniciei amare.
iubire...fior al inaltarii
e ca si cum
trupul innebuneste.
m-am rupt de tine, timp
ma sfasii-ncet, iubite
si arzi in mine.
ma gasesti inghitind cuvinte
mi-e sete de cantec
si de tine..
vreau sa-mi fii mormant
intr-o eternitate ce nu iarta
vreau sa iubesc in linistea muta a nestiintei

-si am flori in ochi,
si petale-n buze
te opresti in mine
si gura ti se stinge,
de parca
infernul te-a scapat din maini-

Incercari

2011-07-14T17:03:00.005+03:00

Cu cateva luni in urma cineva mi-a zis ca simte ca se lupta cu morile de vant. Apoi, mai tarziu pe masura ce terapia progresa si se apropia din ce in ce mai mult de puncte nevrotice, mi-am zis clar si raspicat, ca "Da, eu chiar simt ca ma lupt cu morile de vant".
Am incercat atat de mult timp sa schimb ceea ce vedeam in jur si imi displacea, incat m-am disociat treptat de mine si de ceea ce mi se intampla, astfel eu nu mai eram prezenta in propria-mi viata. In cele din urma, acum ajung la un sentiment de uimire, "nu-mi vine sa cred" asta imi spun prea des. Cred, si asta din nou doar la nivel cognitiv caci drumul pana la acceptarea emotionala e lung, ca pentru a rupe acest lant vicios de comportamente si patternuri familale dezadaptative trebuie mai intai sa incepem un proces de acceptare, iertare si resemnificare, in fine a invata ceva bun si frumos din toate intamplarile negative experimentate.
In ultimul timp ajung cel mai frecvent la concluzia ca pentru a reusi sa faci ceva bun cu tine si cu viata ta, trebuie sa incetezi din a mai fi o persoana duala, sa impaci toate persoanele din tine si sa mizezi mai mult pe unificare decat pe dualitate. In acelasi timp, sunt constienta ca intreaga existenta este bazata pe dualitate, insa aceste aspecte duale nu trebuie sa se excluda una pe alta ci sa se completeze si sa formeze un tot unitar.
E oarecum hilar ca acum ajung sa enunt niste afirmatii pe care mai toata lumea le cunoaste intr-o oarecare masura, insa situatia se schimba dramatic atunci cand ajungi la aceste concluzii prin experienta persoanala. De vreo 7 ani simt aceasta dualitate pe propria piele, o cearta si o lupta constanta dintre cele cateva euri fracturate, euri care rar ajung la un compromis, iar acest compromis se realizeaza doar in perioadele de mari schimbari sau punctele de atingere a unui plan personal cu semnificatie foarte crescuta. In aceasta situatie, imi spun intotdeauna "Ne descurcam noi", de parca folosirea pronumelui la plural ar neutraliza cumva singuratatea resimtita si responsabilitatea de a duce la capat ceva. De fapt, nu mai caut ajutorul in afara ci il cer inauntru incercand sa le reduc la tacere pe toate "Larisele" si sa le fortez sa lucreze impreuna. Eh, stiu ca nu e atat de sanatos, insa daca acest lucru imi prieste pe moment, foarte bine, un mecanism de aparare care ajuta la mentinerea integritatii psihice si emotionale.
Concluzia de final este ca morile de vant chiar nu exista in exteriorul meu, ci de fapt ma lupt cu niste mori de vant imaginate, ce-si au loc in interiorul meu si nu in plan extern. Da, chiar am de gand sa-mi educ mintea si sa anihilez aceste mori de vant pe care autosabotorul din mine mi le aseaza in cale.
Acum am o speranta aproape palpabila de a merge inainte.

Poate

2011-07-05T18:30:00.004+03:00

Eh, incerc sa fac din nou loc poeziei in viata mea, desi poezie e prea mult spus...hai sa-i spunem surogat de jurnal in chip de versuri.

Marea evadare

Dacă aş putea să
dezleg şirul infinit
de gânduri răzleţe
ce apar spontan, frenetic
şi să le aşez pe o oarecare suprafaţă
să le dau o formă, ca să se numească
bietele de ele:
CUVINTE
mă tem că şi eu m-aş pierde pe drum ,

aş abandona devreme.
De ce le ceri altora să vadă
ceea ce tu nu poţi conţine?
Aceiaşi ipocrizie învelită spasmodic
în staniol şi legată cu fundă roşie...
Surpriză, dragilor!

Altfel

2011-06-30T23:15:00.003+03:00

Ce ai simti daca

intr-o zi ca oarecare

ti-as zice ca am obosit

m-am preschimbat intr-o forma dusa

pana la limitele abstractului

m-am rupt in bucati si m-am aruncat

in cele patru zari ale lumii-ntregi.

Ma sfasii, urlu, cateodata zambesc

si rad mai rar

ramane doar minutul scurs

intre cei doi semnificativi:

ieri si azi....

E zadarnic sa fii un altul si sincer m-am saturat. Incerc sa redevin eu, incerc sa ma culeg, sa-mi adun zdrentele sfasiate de vreme si de prea multe momente dezgustatoare si sa le asez intr-o forma care sa sugereze macar persoana initiala. Continuitate...

De ce nu?

2011-06-09T23:51:00.003+03:00

In plin proces de crestere interioara prin accesul si inghitirea fortata, care provoaca uneori si stari vomitive, de sute de pagini si teorii semnificative, dar in fapt fara sens pentru realitatea vietii, constientizez din ce in ce mai adanc ca unul dintre rolulrile sau scopurile mele autoasumate este acela de factor motivator.

Licenta, da...e ingrozitoare dar poate aduce la suprafata laturi pe care nici macar nu le aflai in tine. Am descoperit mai mult ca niciodata o putere interioara imensa de a ma automotiva si de a reusi relativ eficient sa-i motivez si pe ceilalti. Desigur, ca orice om, momentele de slabiciune si frica m-au adus si inca ma aduc in pragul de a zice FIN, eu nu pot sa mai diger atata materie, nu ma mai pot supune la un asemenea stres si efort, nu cred ca sunt in stare sa ma autodepasesc.
Dar ce sunt limitele, daca noi nu le depasim?! O limita ramane o limita pana in momentul in care realizam ca e doar un obstacol perceput de catre psihicul nostru. Nimic de pe lumea asta mare nu exista in sine, ci exista prin faptul ca eu il percep, ii dau un nume si o semnificatie. Nimic nu exista in afara mea...da, omul chiar sfinteste locul.

Aceasta forta launtrica am incercat instinctiv s-o daruiesc si celorlalti, iar uneori efourtul mi s-a confirmat si si-a atins scopul. Sa mai vorbesc, in lumina celor spuse, de satisfactie?! E irelevant...da, satisfactia de a aduce un zambet, de a starni un gand frumos, de a lumina putin camera intunecata peste care demonii nostri navalesc, e un tel spre care aspir.

Ce tot atatea temeri, ganduri negative si dezamagiri continui? Daca vezi si simti prea mult din acestea, atunci eu iti zic ca poate e momentul sa-ti cumperi alti ochelari. Daca alegi sa vezi frumos in jurul tau, asa si vei vedea, insa daca alegi opusul sa nu te surpinda cand o sa realizezi ca nimic nu te multumeste. Totul consta in alegerile pe care le faci. Nimic nu este impus, nimic nu trebuie, doar alegerea conteaza. De fapt, doar TU contezi. Iar asta nu inseamna egocentrism, ci inseamna maturitate si echilibru. Caci atunci cand vei realiza ca tu esti responsabil de tot ceea ce ti se intampla -bun sau rau- si ca scopul final al existentei tale este propria ta fericire, atunci te vei putea deschide in mod adecvat catre persoanele din jurul tau, vei avea relatii interpersonale echilibrate si datatoare de sustinere si in mod sigur o poveste de viata satisfacatoare.

Asa ca, fii responsabil fata de tine, cunoaste-te, accepta-te, iubeste-te si si traieste prezentul.

"It's what's inside of people is beauty to behold."

2011-02-12T22:53:00.002+02:00

Propria sanatatea psihica si emotionala este conditionata de prezenta/absenta banilor.
Trist, trist, foarte trist.

Cuvinte si doar cuvinte

2011-02-10T22:51:00.003+02:00

Vreau sa dau in judecata viata. Simt ca parca intregul joc a fost o mare inselatorie. Minunatul bilet castigator s-a dovedit a fi decat un premiu de consolare.
Nu cred ca m-am bucurat vreodata de etapa specifica varstei. Cand eram adolescenta, mi-am promis ca nu voi mai irosi timpul. Acum, la aproape 22 de ani in pragul unei licente si a marei intrebari "Eu ce fac acum?", ma simt plina de regrete.

Nu, nu-mi place de nici un fel de mine, de ceea ce sunt si cum sunt.
Da, asta poate fi si motivatia pentru schimbarea continua ce semnifica evolutia si cresterea personala, insa as vrea sa gandesc atat de optimist tot timpul.

Imi spun mereu ca poate viata va surade si pentru mine dar din nou revin la Larisa cea pesimista care vede totul in negru si nu poate accepta ca in toata mocirla denumita maret "viata" se poate intrezari uneori chiar si mai multa fericire decat tristete si suferinta.

Am obosit sa ma mai framant atat de mult, am obosit sa-mi mai pun intrebari si sa nu gasesc nici un raspuns, am obosit sa cer ajutor si sa nu-l primesc.

Uneori ma gandesc ca daca as incerca sa traiesc mai in concordanta cu ceea ce simt, sa fiu mai autentica cu mine insami dar si cu ceilalti mi-ar fi mult mai usor. Nu ar trebui sa ma mai rup in bucati si sa ma joc de v-ati ascunselea.

Am obosit sa fiu...

Cautand

2011-01-26T17:41:00.002+02:00

Intotdeauna m-a preocupat ideea de a avea un loc caruia sa-i zic cu drag "acasa". In casa in care am crescut si locuit pana la 19 ani prea putin timp m-am simtit acasa, caci ideile si felul meu altfel de a fi, m-au autoexilat indata ce s-au dezvoltat in mine. A fost dezradacinarea fireasca a copilului de familie si de cuibul parintesc. Am plecat la Bucuresti cu gandul ca o sa-mi gasesc un nou acasa si acel loc va fi asa cum imi doresc: linistit si izolat de lumea de afara.

Insa lucrurile nu s-au intamplat chiar asa, caci viata a avut intotdeauna un mod nefiresc si dureros de a-mi spune ca nu sunt binevenita. Toate acestea nu mi-au mai permis sa visez prea mult iar acum ajung din nou la concluzia ca trebuie sa plec in cautarea unui nou acasa, un "acasa" al meu, de care sa simt ca apartin si in acelasi timp sa simt ca imi apartine.

E o constatare neplacuta, pentru ca schimbarea ma inspaimanta si sper doar sa pot ridica capul sus si sa spun "Am invins!".

Azi

2011-01-14T22:20:00.003+02:00

Azi am mai inteles cateva, azi mi-am dat voie sa fiu sincera, azi m-am aratat asa cum sunt eu. Azi am lasat o persoana straina sa ma cunoasca, sa-mi afle o mica frantura din propria poveste. Azi am vorbit eu cu mine insami de pe doua posturi diferite. Azi am vorbit doar despre mine si despre ceea ce ma framanta.

Azi...m-am simtit usoara, azi mi-am simtit mintea goala, fara zumzaiala continua a miilor de ganduri si bucati din trecut.

Ma simt mai impacata si oarecum mai fericita.

Multumesc, Carmen!

Ganduri tarzii

2011-01-13T22:22:00.003+02:00

Dupa o zi lamentabila in care m-am simtit ca un rahat din cauza unui incident prostesc care mi-a pus la rabdare incapcitatea mea de a accepta critica fatisa fara o cauza intemeiata, in drum spre casa m-am gandit...
Dualitatea care intotdeauna a existat in mine si care s-a manifestat in toate momentele vietii mele, cel putin de cand imi amintesc si de cand am inceput sa gandesc pentru mine insami. Intotdeauna, orice aspect al vietii eu il explic prin prisma a 2 puncte: unul optimist si unul mai putin optimist. Intorc problemele pe toate fatetele si continui a lancezi in aceasta incertitudine. Niciodata nu am putut spune clar despre o anumita problema sau pur si simplu o chestie uzuala o afirmatie certa. Spun ceva ca apoi sa ma intorc si sa-mi zic ca da, nu e vina lor, e si vina mea caci eu am capacitatea de a decide pentru mine iar odata cu asta vine si responsabilitatea consecintelor propriilor decizii. Asa gandesc si in ceea ce priveste relatiile cu ceilalti, familia, mediul social, facultatea, eu insami si asa mai departe.

Dualitatea mi-am manifestat-o si in perceptia mea asupra lumii in care traiesc. De cativa ani incoace, de fapt de vreo 8 ani de zile imi spun ca lumea aceasta nu e pentru mine si ca ar fi trebuit sa ma nasc in alt timp. In epoca romantica a umanitatii, cand inca oamenii aveau valori si principii ce le dictau intreaga existenta precum: dreptatea, iubirea, frumosul si adevarul, cand barbatii aveau cavalerismul iar femeile feminitatea si pudoarea de a nu-si arata sentimentele fata de persoana iubita chiar daca asta putea duce inevitabil la un esec al fericirii proprii. Un timp si o viata ca in Adela sau ca in romanele pline de simtire si traire autentica ale scriitoarei Jane Austen. Oricum ar fi, asta e viata dupa care tanjesc de fiecare data cand realitatea ma dezamageste...iar si iar.

In acelasi timp, iubesc efervescenta, libertatea de a fi tu insuti si posibilitatile nemasurate pe care mi le ofera secolul XXI. Concertele nebune de rock, internetul si tot ceea ce iti da pe tava, accesul facil la orice carte sau informatie, filmele exceptionale,evenimentele de orice tip si aglomeratia urbana, dar si nivelul avansat al cunoasterii. Esti liber si capabil sa vezi, sa fii, sa experimentezi tinuturi pe care altfel nu ai putea sa le descoperi, sa vorbesti cu un om aflat in celalalt capat de lume, sa cunosti civilizatii straine si o alta sumedenie de castiguri ale umanitatii.

Analizand din nou aceste doua perspective, mi-am proiectat mintal imaginea mea intr-o ipostaza care pentru mine ar semnifica libertatea, si anume un salt spre inaltimi cu bratele deschise...iar aici a venit insight-ul zilei de azi si framantarea care inca zace in mine.

M-am imaginat pe mine ca atunci cand aveam 16 ani. De obicei, pana acum mi-as fi lasat un oarecare timp ca sa-mi formez asa cum vreau eu o reverie, insa aceasta frantura mi-a scapat controlului meu constient si a reusit sa iasa nemodelata de propriile mele dorinte si nevoi. S-a ivit in esenta ei pura, asa cum este. Ceea ce m-a dus la concluzia ca dupa atata timp, eu nu mi-am reactualizat imaginea mea mintala astfel incat sa fie conforma realitatii, sa aiba aproape 22 de ani si nu 16 ani. Apoi am incercat din rasputeri sa incerc sa ma vad pe mine, sa-mi vad imaginea mea mintal. Nu am reusit.

Am ramas undeva in trecut, iar asta o stiu, stiu ca petrec mult mai mult timp in trecut decat in prezent. Nu cred ca acea perioada de viata a fost mai frumoasa sau mai fructuoasa pentru mine, insa cred ca rezultatul provine din faptul ca atunci eram libera. Nu ma durea atat de mult indiferenta, ignoranta, confuzia, durerea si suferinta vazuta si simtita in jur. Eram eu fara constientizarea celorlalti iar asta ma facea libera.
Eram libera.

Iar acum...

Fara cuvinte...

2011-01-13T12:28:00.006+02:00

"Obisnuim sa traim imprastiati: ne lasam corpul sa participe mecanic la ceea ce se intampla, in timp ce mintea ne zboara aiurea, iar ceea ce facem exprima rareori ceea ce simtim. Ne identificam cu o parte din ce in ce mai mica din noi, cea care corespunde normei sau exigentelor celorlalti, in timp ce alte parti importante din noi insine pribegesc in exil.

Devenim astfel din ce in ce mai saraci, pana cand, in cele din urma, ne pierdem in asemenea masura pe noi incat uitam complet cine suntem. Persista doar un vag sentiment al lipsei. Spatiul ramas gol incercam sa-l umplem cu ce putem: cu obiecte, pe care din ce le obtinem din aceea constatam ca nu ne ajung, cu programe TV, cu muzica, cu opiniile celorlalti despre noi, cu vorbaraie inutila sau cu ruminatia gandurilor proprii, in general cu orice produce zgomot, caci, in singuratate, si liniste, cel care credem ca suntem s-ar trezi fata in fata cu cel care suntem, obligat la a-l lua in seama. Iar noi preferam sa amanam aceasta intalnire.

In cele din urma ne regasim tristi, pentru ca inevitabil, multumirea de a avea nu reuseste sa fie decat subsitutul palid al bucuriei de a fi."

S.Ginger

Intrebari

2010-12-13T16:23:00.005+02:00

One has to come to terms with one's own mortality.
And you can't really help people who are having problems with mortality,
If you've got problems of your own.
So you have to begin to sort things out,
And I thought that I had sorted things out untill I saw this excerpt from this book,
Of certainty I shall remember what it said:
"Life is not the opposite of death. Death is the opposite of birth. Life is eternal."
And I thought that it's the most profound words I have ever heard about that issue and it really put me in peace.
(I felt it was a wonderful story.)
And that's it.
What else is there to say?
Life is eternal.
Surrely the opposite of life is not death, but life is eternal.
There is no opposite.
And so, what happens is, I suppose,
(And isn't it a raging or outrageous)
State of pure consciousness, stillness and silence?
Yeah, what we are loooking for now,
We are searching for and we have been searching for,
Now we've become closer it and now we know it's already there,
Is there for ever to seek,
It's there,
And it' s going to be there,
All the time,
Forevermore.

Only you can heal your life
Only you can heal inside

Life is eternal...

Nu stiu cine e vinovat, nu stiu ce s-a intamplat in tot acest timp. E ca si cum viata s-ar fi desfasurat automat iar eu am fost doar un pion care a asistat la curgerea timpului. Dar acum vreau sa cred ca sceneta s-a incheiat iar cortinele au fost trase.
Ma uimeste de fiecare data cu cata rapiditate trece timpul peste tine, fara ca tu sa realizezi nici macar o clipa cate momente minunate pierzi.
Undeva, in tot acest haos denumit viata eu m-am pierdut. De ceva timp incoace, imi tot pun intrebarea "Esti capabila sa fii?" dar raspunsul intarzie sa apara si aici intervine uitarea si indiferenta. Rarele clipe de luciditate interna sosesc acompaniate de o dezamagire crunta. O dezamagire cauzata de insasi existenta in sine. In aceste clipe, raspunsul la intrebarea obsesiva imi apare difuz in minte "Este mult prea greu sa fii".
Ultimele mele lecturi imi accentueaza ideea ca pe zi ce trece pierd din ce in ce mai mult din mine. Devin doar o masca palida a ceea ce sunt iar punctul culminant este acela in care aceasta masca superficiala imi acopera in totalitate chipul, incat singurul fapt de a o da jos atunci cand ma simt in siguranta devine mult prea chinuitor, uneori aproape imposibil.
E usor sa zambesti cu buzele, e mai greu sa zambesti cu tot chipul, cu intregul trup.
Cine stabileste conceptul de normal sau de ideal?

2010-06-17T22:37:00.002+03:00

Sunt nervoasa, neputincioasa si am o mie de probleme pe cap

PUNCT

I climbed the tree to see the world

2010-05-21T08:27:00.006+03:00

Azi e ultima zi din doi cei doi ani de facultate. Nu-mi vine sa cred ca fata care visa la orase indepartate si se uita in sus la cei de clasa VII-a, uimindu-se de inaltimea si statutul lor de viitori liceeni...a ajuns aici.

Nu e mult, nu e nici putin, insa pentru mine uimirea inca persista.
Eram mici si ne imaginam cine stie stie ce grozavii, studentii plecati in toate zarile erau un fel de fiinte mistice iar noi speram ca intr-o zi vom fi la fel de liberi precum ei.
In timpul vacantei, orasul mic si pustiiit se insufletea de viata si forfota. Atunci ghiceam ca studentii au venit din nou acasa, plimbarile cu versisorii mei studenti aveau sa reinceapa iar rasetele se vor auzi din nou de unde le lasasem ultima data.
Curiozitatea mea se finaliza cu o multime de informatii despre sesiune, orar, cursuri si seminarii insa tot nu le intelegeam...un mister absolut.

Ma uimeste cata putere am avut sa lupt cu refuzul familiei si apoi cu independenta pe care am capatat-o. La inceput, nu stiam ce sa fac cu ea. Ma legam sistematic de singura persoana cunoscuta din Bucuresti, singura persoana care imi reamintea ca nu sunt singura in imensitatea orasului si ca am un "acasa" la care ma voi reintoarce,ma legam de Mihai.

Timpul a trecut, iar eu am invatat sa merg pe propriile picioare, am invatat sa nu-mi mai fie frica de oameni si de locuri necunoscute. Facultatea a devenit o certitudine iar visul meu s-a adeverit a fi tocmai potrivit pentru mine. Am legat prietenii stabile, am inceput sa ma atasez de colegi, de profesori si de tot ceea ce inseamna facultate. Am aflat ca pot fi buna in ceea ce fac si am avut ocazii nenumarate de a-mi dovedi acest lucru.

Intr-o discutie recenta, mi-am reconfirmat sperantele. Vreau doar sa-mi pot gasi directia si sa am puterea sa o urmez.

2010-05-18T21:38:00.002+03:00

Pentru ce am tras la imprimanta 150 de pagini si mi-am omorat ochii cu 11 cursuri?

Pentru un exmen practic, care a continut doar o fraza din ceea ce citisem. Bani cheltuiti aiurea si copaci taiati in zadar.

Pai, pai...

2010-05-16T22:31:00.004+03:00

Pai, cred ca ar trebui sa va zic putin despre cercetare, daca altceva tot nu-mi vine in cap, mai ales ca nu am mai postat de o caruta de ani.
Nu as vrea sa amintesc de examenul absolut stupid de marti sau de concertul la care eu as fi vrut sa merg macar pentru show, caci nu prea am crescut cu piesele celor de la AC/DC sau de alte chestii minore despre care nu as sti ce sa zic.
Oki, cercetarea noastra, ca asta facem noi pe la facultate pentru punctajul de seminar, nu prea ne-a iesit cum trebuie, nu am realizat bine experimentul asa ca a cazut si ipoteza.
Dar sa incep cu inceputul.

Preluand modelul unei cercetari straine, am dorit sa aflam daca atunci cand luam o decizie, e mai bine s-o luam intr-un mod constient, in sensul ca analizam informatiile, le intoarcem pe toate fatetele ca apoi sa ne hotoram asupra unei optiuni, sau intr-un mod mai inconstient, bazandu-ne pe intuitie, pe acel sentiment caruia nu prea ii mai dam atentie.

Am construit o lista cu 4 modele de apartamente, fiecare prezentand cate 12 caracteristici, una dintre case avand 75% atribute pozitive, 2 case 50% si 1 25%. Am reusit sa strangem 120 de subiecti care au fost impartiti in 3 grupuri: grupul de control care trebuia sa decida imediat dupa ce lecturarea celor 4 modele (acest grup nu este esential in cercetare), grupul experimental de procesare constienta care avea 4 minute sa analizeze informatiile, ca apoi sa decida si grupul experimental de procesare inconstienta caruia dupa ce ii citeam modelele, ii distrageam atentia timp de 4 minute cu o anagrama, iar apoi lua decizia.

Rezultatul cecetarii pe care am preluat-o evidentiase faptul ca cei care au luat decizia prin intuitie au reprezentat cel mai mare procent de persoane care au ales modelul cel mai bun.

Asta ne-am asteptat sa ne iasa si noua, insa fiindca noi ne-am axat pe situatia alegerii unui apartament si nu a unei masini si fiindca instructajul a fost facut gresit, in sensul ca fiecare subiect alegea in functie de preferintele personale si nu in functie de perspectiva in care ar fi trebuit sa aleaga nu cea mai potrivita casa pentru el, ci cea mai buna casa din cele 4, ipoteza nu s-a confirmat si datele nu au sustinut nici o diferenta.

Insa, nu ne dam batute, ideea cercetarii este foarte buna, astfel incat sper sa imbuntatim modelul, sa refacem experimentul si sa publicam cercetarea la o conferinta.

Da, stiu...ce am scris eu aici e chiar plictisitor, dar am scris postarea in 3 minute, atat de dornica de a face cu totul altceva decat sa invat despre diferite baterii de teste...groaznic!

Ah, da si nenea Jung de sus avea ceva cu intuitia...Cred ca ma indrept temeinic spre Hipnoza ericksoniana...so, in viitor daca o sa vreti sa faceti hipnopsihoterapie, sa ma contactati!:P

I'm back!

2010-05-12T08:09:00.002+03:00

Da, stiu ca am lipsit mult dar nu am avut pur si simplu timp sa scriu. Iar daca am avut, jocurile de pe facebook mi-au creat un grad de dependenta prea mare pentru a-i putea rezista.
Oricum, problema e ca se dau proiectele de final, se apropie sesiunea si eu am nevoie de ajutorul vostru, asta daca mai citeste cineva.
Daca nu, macar am incercat.

Here is the deal. Am de realizat o cercetare la Psihologie cognitiva si am nevoie de subiecti. Nu va supun unor experimente cu electrosocuri, ci doar va prezint 4 apartamente din Bucuresti, urmand ca voi sa optati pentru cea ideala.

Oki, daca vrea cineva sa-si piarda 4 minute din viata, lasati-mi un comment si va trimit chestionarul.

P.S. Sper sa am timp sa mai scriu si pe aici, ar fi dragut sa va mai povestesc aventurile mele la UNATC si alte chestii obisnuite.

Cismiugiu

2010-03-22T20:49:00.002+02:00

Am citit si am recitit de zeci de ori postarea anterioara, ca sa tin minte si sa fructific la maxim decizia si acceptarea ideii ca sunt o alta persoana, mai fericita, mai nebunatica si mai plina de viata. Iar acum cred ca a avut efect.

Ziua de azi nu era prea promitatoare, avand in vedere cele 3 cursuri plictisitoare si caldura molesitoare ce ma indemna la plimbari si discutii, asa ca am schimbat-o intr-o zi minunata. Am iesit in Cismigiu cu prietenii si am sarit la trambulina. Daca mi-ar fi propus cineva chestia asta acum cateva saptamani sau luni, as fi zis cu siguranta un NU raspicat. Dar azi...a fost diferit.

Un lucru atat de neinsemnat si comun m-a facut cu adevarat fericita. Inteleg pe zi ce trece, ca bucuria sta in a face acele lucruri nesimnificative, mici, dar care tie iti fac placere. Am simtit bucuria copilului din mine care nu a facut toate acele nebunii la varsta la care ar fi trebuit. Asta a fost prima oara pentru mine cand am sarit la trambulina. Trist, dar cu atat a fost mai important pentru mine sentimentul pe care l-am resimtit din plin.

Da, e bine si ma simt fericita.

Far away...from me

2010-03-19T21:33:00.006+02:00

Pot...eu pot!
Azi am inteles, am constientizat si am acceptat ca pot fi din nou eu. Asa cum eram, asa cum ar trebui sa fiu...sa fiu eu, eu insami, neschimbata de nimeni si nimic, cu amintiri si suferinta, cu clipe de fericire si calitati, cu defecte si emotii.

Mi-am impus pentru prea mult timp sa fiu acceptata de ceilalti, m-au modelat prea mult si m-au influentat destul nevoile altora. Mi-au zis demult " esti sensibila si vulnerabila" iar aceasta replica indelung repetata m-a facut dependenta de apropierea celorlalti si am crezut ca nu ma voi descurca niciodata pe propriile mele forte.
Apoi mi-au zis "fii independenta, descurca-te singura!" si am devenit prea singura, am devenit ceea ce eu nu am vrut niciodata sa devin. Nu am mai vorbit cu mine insami, mi-am amutit nevoile, mi-am ingropat emotiile si am invatat sa tac. Am invatat ca nevoia mea de vorbi si de a-mi impartasi parerile e daunatoare si face rau, e insuportabila.
Am invatat treptat sa nu mai plang, iar ochii mi-au secat, nu era bine sa plang caci paream a fi o prefacuta care plange pentru a santaja pe cel din fata mea.

Am tanjit atat de mult dupa plimbarile prea lungi, dupa discutiile profunde si impartasirea acelor lucruri care-mi provocau emotii. Mi-am dorit atat de mult sa redevin eu, acea fata cu mii de ganduri si vorbe, care stia sa mestereasca cuvinte si culori tempera, care plangea si radea cand citea o carte, care inca stia sentimentul unor bucurii simple. O bucata de cer senin, un apus de soare rosu, mirosul unei nopti instelate de vara pe care o priveam de pe balconul casei mele ore intregi, bucuria de a plange, simplitatea unui raset, entuziasmul unui joc si sentimentul imprevizibilitatii.

Nu stiu unde m-am pierdut pe drumul catre mine insami, pasii mi-au fost indreptati spre alt orizont iar eu am acceptat si m-am resemnat, nestiind cat de mult rau imi fac. De ce mi-am facut atata rau, stiind ca nimeni nu-mi poate face bine, decat eu insami? Cand toti ceilalti te pot rani in atatea feluri, de ce am facut si eu acelasi lucru?

Am inceput sa rad atunci cand ar trebui sa plang, am inceput sa rad de ironia propriei vieti si de suferinta ce imi zdrobeste corpul. E ca si cum as fi fost oarba pana acum, am fost o marioneta in mana altora, m-am lasat purtata de vant si de convingerea ca acesta mi-e destinul. Mi-am sufocat orice dorinta de mai fi eu, singura cu gandurile si emotiile mele. M-am temut atat de mult sa imi mai manifest suferinta, sa mai fiu vazuta plangand, sa ma simt vulnerabila in fata celorlalti.
Asta am fost eu pana acum...

Azi nu am facut nimic special, asa incat sa ma astept la aceasta ploaie acida de emotii si sentimente constientizate. Azi am reusit doar sa rup un creion cu degetul. Atata tot. Dar doar de atat aveam nevoie, caci gandurile se framantau in mine si cresteau de cateva saptamani. S-au inmultit, au prins o forma si au explodat. Mi-a dat tot inconstientul pe afara, iar aceste ultime zile au fost pline de constientizari subite.

Am inteles unde am gresit si ce am facut, am inteles ce vreau si cine sunt. Mi-am acceptat greselile si vreau sa o iau de la capat. Vreau sa redevin EU, din ceea ce am fost si ceea ce sunt acum. Timpul nu poate fi dat inapoi, greselile nu pot iertate si nici uitate, raul si suferinta nu pot fi sterse, dar toate pot fi revalorificate si reinvestite. Eh, le voi investi intr-o Larisa mai buna, mai fericita, mai optimista, si cel mai important, mai impacata cu sine.

Vreau doar sa plec din mine, din tine si din noi...vreau sa fug din momentul inghetat in timp in care am ramas, vreau sa fiu in prezent si sa imi reamintesc permanent ca trecutul nu mai poate fi reiterat, iar nimic nu mai este asa cum a fost odata. A trecut de prea mult timp vremea basmelor si a povestilor in care oamenii traiau sute de ani fericiti pana la adanci batraneti iar moartea era doar pedeapsa ultima pentru zmeiii cei urati.

Eu traiesc aici si acum.

Larisa, fericita

2010-03-10T11:25:00.003+02:00

Larisa a fost fericita sambata, a dansat atat cat conditia fizica proasta si inima greoaie i-a permis, dar s-a simtit bine, ca o tanara de 21 de ani. Iar acum sper ca si ziua mea imi va aduce macar un sfert din fericirea ce m-a cuprins sambata.
La multi ani, Ralu si Dani!:D

Nu stiu...

2010-03-09T17:06:00.004+02:00

Nici nu stiu daca mai am ceva de zis. Zilele mele de persoana sanatoasa fizic (dar si psihic) se zbuciuma pe ultima suta de metri iar eu ma uit la ele cu jale cum sunt ucise de frigul nauc de afara. Viata mea se invarte acum in jurul acelorasi nemultumiri. Scurtele momente de fericire imi incalzesc uneori gandurile, dar cum "in fata mortii, omul tot singur ramane", la fel si eu dupa ce ies din rolul de persoana sociala ce se manifesta pe la facultate, raman tot eu, singura. Eu si cu gandurile mele.

Aseara am simtit frica in toate oasele...mi-am inghitit orice cuvant si lacrima sarata ce imi mai ramasese intr-un rabufnit zgomotos. As vrea sa ma eliberez de toate aceste griji ce ma incarca pe zi ce trece, as vrea sa nu-mi mai doresc atat de multe si sa ma multumesc cu mai putin.

Death of a housewife

2010-03-03T21:53:00.005+02:00

Prietenele mele si o parte mare din colegele de la facultate au iesit in oras la o "seara de dans"...iar eu stau in casa, ca femeia gospodina, matura la 40 de ani care nu stie altceva decat sa munceasca, sa faca curat si ceva nasol de mancare.
Ma simt cu adevarat o tanara care implineste 21 de ani. Multumesc destinului!

Ma intreb cand o sa-mi traiesc cu adevarat varsta?!
...iar eu raman cu acelasi chip trist, manjit cu framantari tarzii si nervi de primavara.
Nu, nu-mi place cum sunt acum...

Come

2010-03-02T17:19:00.002+02:00

Nu stiu ce se intampla cu viata mea acum. Totul a capatat un ritm galopant,incat simt ca nu mai pot tine pasul. Iar vremea de afara ma imbie la plimbari prea lungi pentru rezerva de energie ce mi-a mai ramas. Proiecte peste proiecte, zile de seminarii ce tin de dimineata pana seara, jobul meu part time cu o norma de 250 de produse incarcate pe zi, interviul de vineri pentru acceptarea la un modul de workshop-uri ce vor tine o saptamana, teste ce trebuie aplicate, carti xeroxate, cursuri pierdute, teava de apa sparta...
Cate mai sunteti?!

Nu mai pot sa gandesc limpede. Cei 21 de ani ai mei ma ajung rapid din spate si imi incarca spinarea cu prea multe poveri.

Come wander with me...

Am timp si forta pentru toate acestea?
I will never be free

Finally

2010-02-19T22:02:00.003+02:00

In sfarsit am gasit si un fel de job, de unde sa scot niste banuti de buzunar. Ajut la editarea unui magazin online de instrumente, lumini, mixere si alte chestii de gen. Imi mananca o gramada de timp si energie...dar, decat nimic!
Asa ca, de acum postarile o sa vina doar atunci cand chiar o sa am chef de scris ceva.
Bafta tuturor in noul semestru!

Da

2010-02-14T11:54:00.004+02:00

As vrea sa vina primavara, sa ma plimb in Cismigiu si sa ma intind pe un petec de iarba. Mi-e dor de acasa, de oraselul pe care nu l-am mai vazut din decembrie, mi-e dor de zilele de duminica, cand ma trezeam cu soarele batand in geam si linistea ce-mi invada casa, mi-e dor de pasarile care-si facusera cuib in balconul meu si de cirpiturile lor care dadeau trezirea in toata casa. Mi-e dor de zilele in care ma duceam la liceu si veneam in pauza mare de 20 de minute pana acasa sa-mi alint noul meu catel.Mi-e dor de atatea clipe, emotii, trairi si amintiri incat as putea sa scriu o carte intreaga a carui pagini sa inceapa doar cu "mi-e dor".

O saptamana greoaie cu un weekend extrem de obositor dar si interesant, in care am experimentat multe trairi dar am si invatat multe lucruri noi. Conferinta mi-a dat un oarecare sentiment de... In marea de profesori universitari, psihoterapeuti experimentati si persoane implinite profesional, m-am simtit o mica studenta fara habar de ceea ce inseamna psihoterapia experientiala unificatoare si relatia concreta psihoterapeut- client. Chiar si cu aceste impedimente, sau dimpotriva ocazii extraordinare de a vedea cum arata, cum vorbeste si se comporta un psihoterapeut, am beneficiat de 2 workshop-uri foarte interesante. Meditatie pentru redescoperirea si reconectarea cu sine, psihodinamicile cuplului, identitate de sex-rol si sexualitate- toate acestea m-au invatat ceva nou si am gasit cheia a catorva mici probleme cu care ma confrunt.

Aceasta experienta mi-a intarit convingerea de a face psihoterapie si de a ma specializa serios in aceasta ramura. Mai ramane doar sa-mi gasesc scoala de psihoterapie care mi s-ar potrivi, iar aceasta cred ca este partea cea mai dificila.

Sper doar ca visul si dorinta ce a lancezit in mine timp de 5 ani, si se materializeaza incontinuu de inca 2 ani sa devina o realitate palpabila si sigura pentru mine. In contextul actual, in care multi considera psihologul ca fiind "cel ce vindeca nebunii" sau ca fiind o pierdere de timp, imi reconsider serios decizia luata. Insa exemplele din jurul meu de prieteni ce urmeaza facultati fara a avea pasiunea si iubirea fata de domeniul in care s-au specializat, ma ajuta sa merg mai departe. Prefer de mii de ori sa-mi implinesc dorinta si sa-mi urmez pasiunea cu riscul de a avea o ascensiune economica si profesionala dificila, decat sa fi facut o facultate si sa fi trait o viata cu sentimentul permanent al insatisfactiei si lipsei de placere fata de ceea ce as fi desfasurat.

E greu, dar nu imposibil iar cu fiecare clipa ce trece, realizez ca am facut alegerea corecta pentru mine si ca ceea ce fac/voi face ma caracterizeaza complet si se pliaza pe structura mea. Aici nu e vorba de adaptare la situatia concreta de viata, ci de potrivire totala. Nu ma simt ca fiind asezata in patul lui Procust, ci simt ca mi-am gasit "patul" real, cel ce era menit pentru mine.
Am simtit asta si mai acut vineri, cand am fost inconjurata de altii ca mine, dar impliniti si deja "deveniti" profesional. Am simtit ca fac parte din aceea lume, ca ma pasioneaza fantastic si chiar o iubesc. Nu stiu cum sa descriu in cuvinte sentimentul de a te simti acolo unde ar trebui sa fii, cu oameni care gandesc si simt ca tine. E ceva minunat ca am reusit sa-mi gasesc vocatia atat de devreme si ca am avut posibilitatea sa-i dau o forma in realitate.

Da, vreau sa fac asta!

Cica rutina de "blogger"

2010-02-07T13:05:00.002+02:00

El Sandero Rojo m-a invitat sa scriu despre asa zisa rutina de blogger.
Pai la mine e destul de simplu, avand in vedere ca nu scriu zilnic, ci doar atunci cand mi se pune pata pe ceva.
In sesiune ora de trezire a fost constanta, oricat de mult m-as fi straduit sa fiu mai matinala, ma trezeam pe la 11-12. Dupa cafeaua de la amiaza, deschideam laptopul, rugandu-ma sa-mi faca un ultim favor si sa se mai deschida o data si poate, poate prindeam si eu retelele wireless de la geam. Mi-e lene sa-l conectez la modem, si sa stau legata de el. Oki, imi verific mail-ul, grupurile de la facultate, site-urile profesorilor in cautarea rezultatelor la examene, blogul meu si al celorlalti, mai comentez si apoi ma mai joc putin pe facebook:D
Dupa 14, ma apucam de invatat, greu, cu pauze mari de rascolit netul sau pur si simplu, de uitat pe geam ca tampita.
Orele trec, mai fac putina curatenie intre pauze, imi mai gasesc diverse activitati de facut, iar daca nu am vreun examen in ziua respectiva, stau toata ziua in casa cu speranta ca o sa invat dar si din cauza groazei de a iesi afara pe ger.
Insa, acum sesiunea s-a terminat si deoarece nu profit acum de vacanta mea intersemestre, ci o sa-mi iau vacanta in prima saptamana a semestrului, am de gand sa stau si sa lenevesc pana nu o sa mai pot face nici macar asta, sa mai merg pe la voluntariat si sa ma duc la conferinta de psihoterapie.

Cam asta este...care vrea s-o preia, nu are decat!

Hope

2010-02-03T09:20:00.002+02:00

Recomand cu caldura sa ascultati putin piesa asta, pls...o sa intelegeti de ce!

I was not put here by anyone in fear
I came alone as me
Just an idea in a long chain of discovery
Surrounded by the same you

Sometimes your tide pulls me out to sea
And I die in a thrashing curse
Sometimes we are kind
More often, I doze
So far up the beach that those who try to reach are burnt
alive in the searing heat of the desert of my dispassion
So far removed, I never hear the water
'Cept once or twice a month when I see a mirror

And I refuse to believe in some of the things that are said to be here
Let alone those that are not
I'm trying to change my direction
Ours is pathetic in my own humble estimation

I love the planet
The great benign she-wolf
Benefactor
Spinning gently on towards the red giant four aeons hence
When all the rose gardens are consumed in the flash-fire of flying time
She'll leave alone to you

When you look at me
From your own century
I may seem to be
Strange archeology
But when the winds blow
From this direction
You may sense me there
In your reflection
I think I feel you
But I will never know
As the swallows leave
And the children grow

I wanted to live forever
The same is you will too
I wanted to live forever
And everybody knew

When I caught you there
In tomorrows mirror
I thought felt you
Jump out of my skin
Throwing oil into
My blazing memories
Filling empty footsteps
I was standing in

I wanted to live forever
The same as you will too
I wanted to live forever
And everybody knew

As the falling rain
Of the northern jungle
Hanging droplets on the leaves
Bombards my brain
I hear you
Across the room
A sea of daffodils spring into bloom
You are the mist
The frost across my window pane
And again

She moves her body
And her whispers weave
And the world spins
And tells me that I'll never want to leave

As I think of you
From this dark century
I will always be
With generosity
That we both may share
The hope in hearing
That we're not just
Spirits disappearing

Nervi de ora 9

2010-02-03T08:35:00.003+02:00

Esti o nulitate!
Nu vreau ca viitorul meu sa te cuprinda si pe tine. Esti omul de care am incercat toata viata sa fug, si culmea am dat peste dracu'n persoana.
Sunt constienta ca persoanele de genul acesta le cautam si le alegem oarecum influentati de subconstient, dar chiar asa?!
Nu consider ca reprezinti imaginea pe care eu o am despre tine. Am distorsionat-o, i-am dat un zambet si o inima calda, in timp ce realitatea a ramas asa cum era si fel si tu.
Consider ca cel mai bine e sa uitam de existenta celuilalt si sa ne vedem de viata.

Chiar te iubesc!

2010-02-02T18:55:00.006+02:00

Asa incepea Abecedarul:
"Roman este tatal meu
Si romanca mama mea,
Romanas ca ei sunt eu
Romania, tara mea!"

Romania, tara mea mult iubita. Azi am meditat putin, caci chestia asta ma enerveaza prea tare ca sa mai fiu indiferenta. Cu salariul minim pe economie de 600 RON, facem un calcul simplu si ajungem la concluzia ca ai 20RON/zi. In contextul in care aceasta suma infima nu-ti ajunge nici macar sa iei mancare, cui mai lasi toate celelalte datorii si responsabilitati: intretinere, credite, haine etc?! Dar nu conteaza, trecem peste asta.

Mama mea dupa 20 de ani de munca ca asistent medical are un salariu de 900 RON iar un consultant in afaceri care a terminat o facultate de economie agrara are 7500 pe luna, plus ca are doar 30 de ani. Frumos, nu? Dar sa multumesc sistemului ca asigurarea i-a permis sa-si faca operatia pentru extirparea tumorei mamare si cele 8 sedinte de chimioterapie, ca astfel ar fi ajuns la vreo 1000 RON/ sedinta.

In Romania noastra, ca sa-ti poti permite un acoperis si 4 pereti trebuie sa platesti 30 de ani de credite, cand afara in 3-4 ani e rezolvata problema. Ah, si o sugestie: daca aveti de gand sa faceti asta, ganditi-va de doua ori inainte si cumparati-va o casa Huf . Ce sa mai zic ca abia, abia ne permitem sa ne cumparam o masina sau luxul unei vacante...nu mai zic nimic.

Nu vreau sa mai vorbesc de sistemul de educatie, de sanatate,de cel cultural care promoveaza antivalorile, si porcii din guvern&parlament fiindca stiu ca nu o sa ajung nicaieri, decat sa ma stresez eu mai tare in timp ce ei pocnesc de bine.

Lasa, lasa ca nu avem puterea de a schimba ceva. Ma apuc de invatat. O seara buna, tuturor!

Prima leapsa

2010-02-02T11:46:00.004+02:00

Baiatul Ciudat mi-a pasat aceasta leapsa...o sa fiu rapida caci am de invatat la Psihologia Educatiei:(

Principala trasatura a caracterului meu: Sensibilitatea.

Calitatea pe care o prefer la un barbat: Inteligenta.

Calitatea pe care o prefer la o femeie: Frumusetea interioara.

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Sinceritatea, umorul, istetimea si faptul ca ma inteleg foarte bine cu ei.

Principalul meu defect: Pesimismul.

Ocupatia mea preferata: Sa ascult muzica, concertele, pictatul si lectura.

Visul meu de fericire: Sa reusesc in viata si sa devin un mare psiholog cu o familie frumoasa si mare.

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Sa raman la pozitia mea actuala, din punct de vedere economic, sa nu ajung in Anglia.

Ce-ati vrea sa fiti? O engezoaica din perioada interbelica.

Tara în care-as vrea sa traiesc: Anglia.

Culoarea preferata: Desi nonculoare, negru.

Floarea preferata: Florile de camp.

Pasarea preferata: Barza, am o fantezie cu o barza (nu va ganditi la prostii), gen o barza intr-o oala si eu sa invart in ciorba cu un picior din ala imens:P

Prozatorii mei preferati: Hesse, Wilde, Sartre, Eliade; sunt prea multi.

Poetii mei preferati: Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga; din nefericire nu prea citesc poezie.

Eroul meu preferat: Harry Haller.

Eroina mea preferata: Elizabeth Bennet din Mandrie si prejudecata.

Compozitorii preferati: Vincent si Danny Cavanagh.

Pictorii preferati: Michelangelo, Salvador Dali,Gustav Klimt,Matisse, Rubens etc.

Eroii din viata reala: Mama in primul rand si cativa profesori de la facultate: Anitei, Popa, Chraif.

Eroinele din istorie: Ioana D'Arc

Bautura si mancarea preferate: Bautura- Cuba Libre cred, iar mancarea preferata-pastele cu vita pe care mi le face prietenul meu.

Numele preferat: Mina .

Ce detest cel mai mult: Ipocrizia si rautatea, prostia o inteleg.

Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Hitler si Stalin.

Fapta militara pe care-o admir cel mai mult: nu stiu ce as putea zice.

Darul natural pe care-as vrea sa-l am: Genialitatea.

Cum as vrea sa mor: In somn sau cat mai subtil daca se poate.

Starea de spirit actuala: Foame si disperare.

Greseli care-mi inspira cea mai multa indulgenta: E prea vaga intrebarea, nu ma duce la nimic concret.

Deviza mea: Invata pana mori, caci astfel o sa traiesti mai mult- e fapt demonstrat. Ah, si inca una: Nu poti invinge viata!

Filosofie in 5 minute

2010-02-01T19:29:00.001+02:00

Enjoy!:D

Vechi si nou

2010-01-29T23:05:00.003+02:00

Da, da stiu ca e ora 23 si ca azi am avut examen. Stiu ca mi-e somn, ma doare capul si ma ustura ochii. Nu mai conteaza. La ora asta tarzie vreau sa scriu despre ele, prietenele mele.
Am desigur prietene si acasa, in orasul meu, dar cum eu reusesc performanta minunata de a ajunge pe acasa doar o data pe la vreo 3 luni, ne auzim si ne vedem doar pe net.
La multi ani, Simona! Ne cunoastem de 14 ani, si ai ramas aceiasi fata dulce, draguta si inteligenta.

Acum vreau sa povestesc cate ceva despre prietenele de aici, ca sa nu ma intristez mai tare. Oki, pai normal ca suntem colege de facultate si de grupa, deci ne cunoastem de 1 an si jumate. Ne-am inteles bine de la inceput, dar acum parca am inceput sa ne cunoastem mult mai bine si sa petrecem mai mult timp impreuna- nu pe cat as vrea eu de mult. Suntem 5 iar fiecare dintre noi are o personalitate distincta, astfel incat reusim sa ne completam destul de bine.

Miruna e nebunatica, e joviala si copilaroasa grupului. Ne aduce intotdeauna un zambet pe fata cu micile ei povesti despre familia ei draguta si traznita, despre visele premonitorii cu catei, de cateiii de a doua zi care o alearga si reusesc sa-i prinda juma' de picior, de ajunge sa slabeasca 5 kg. La inceputul facultatii, ramaneam permanent uimita de unde ii veneau atatea idei bune si cum de reusea sa se exprime mult mai frumos fata de noi, restul care vorbeam de parca am fi fost de pe luna. Are o inteligenta surpinzatoare, adica se prinde la unele faze, la care mintea mea de umanist clacheaza. Se imbraca tare traznit si ii sta bine in orice tzoala care ar purta-o, dar deja la capitolul asta am vorbit cu o alta prietena si rezolvam subtil(gen, o tigaie in cap Mirunei, si fuga cu hainele; ah, si Ingrid, eu vreau bluza aia noua de la Lee plus bocanceii!).

Ingrid e cea mai cu capul pe umeri. Fiind cu 2 ani mai mare decat noi, stie intotdeauna ce sa-ti zica atunci cand ai nevoie de un sfat bun si de un umar pe care sa-ti alini suferintele. Ingrid e flacara purpurie, cea cu pleata si tepi mov, Ingrid e moldoveanca mea de la Suceava. O fiind ea mai mare putin si mai matura, dar la unele aspecte ne intrece in nebunie de 1000 de ori. Ea e chiar mai desteapta decat noi, ce dracu'?! a terminat ASE-ul, e la master si la psihologie. Gosh, nu stiu de unde poate combina in felul asta facultatile. Ea e cea care ne-a aratat cum a dansat Mick Jagger in concertul din 2007 dar in acelasi timp ea m-a innebunit dupa examen cu dansul pingunilor. Buna si nebuna! Da, da!

Cristina e prietena careia nu i-am gasit inca o caracteristica definitorie. E schimbatoare ca vantul, dar oarecum ea isi pastreaza o constanta in toate aceste treceri. Ce mi se pare extraordinar la ea, este ca desi uneori trece prin momente aiurite, vine cu zambetul pe buze si ne zice bancul cu facultatea de curve. Are mai intotdeauna un banc pregatit pentru noi, la fel ca Miruna. Cand e agitata, danseaza si se leagana de pe un picior pe altul. Uneori e atat de amuzanta cand isi aprinde tigara si de frig ii tremura mainile de parca ar fi o babuta cocheta la 90 de ani. E sincera,inteligenta, e generoasa, e o buna ascultatoare, e nebunatica, e ambitioasa si o buna prietena. Nu stiu, uneori am impresia ca in ceea ce priveste rapiditatea gandirii, e exact ca mine. De exemplu, cand i-am dat ingerasul pe care i-l facusem de Craciun, i-am raspuns unei alte colege "Pai, am incercat cat am putut sa-i fac parul cret, dar nu prea mi-a iesit" la care Cristina calma imi zice "Da doar nu le-ai facut tu!". Asta a fost memorabila.
Intr-adevar toata frumusetea ei exterioara se revarsa si in interior.

Ana e prietena careia ii tot zic de o buna bucata de timp ca seamana cu Alba ca Zapada si chiar asa e. Nimeni nu ma ia in serios la remarca asta. Ana e mai organizata ca noi, ea gandeste mai sistematic dar in acelasi timp are si un spirit artistic mai dezvoltat-credeti-ma, am vazut un portret schitat de ea. Pe Ana nu cred ca am vazut-o niciodata suparata sau furioasa. Oricat de grea i-ar fi ziua, ea iti zambeste si are un mod de a zambi, incat ai impresia ca pana si ochii ii rad. Sherlock Holmes al nostru, pentru ca asa ii ziceam intr-o perioada in care umblam cu practica pe la Spitalul 9, e spontan, e tolerant, poate prea tolerant, mi-o imaginez ca pe o bucatica de ciocolata. E dulce, amuzanta; ca si Miru, si ea are probleme cu cateii care-o musca de fular. Fiindca avem deja doua in grup care ne spun ultimele bancuri, Ana ne spune despre gandirea pozitiva-are ea ceva cu pozitivismul asta- cred ca din acest motiv nu o vad niciodata trista. La ea chiar functioneaza, gandeste pozitiv si se fereste de evenimente neplacute.

Ne completam...si as vrea sa le zic uneori cat de mult tin la ele, dar pana acum nu am facut asta niciodata in mod expres si nici nu mi-a fost permis cu/de prietenele din adolescenta. Incet, incet sper sa ne dezvoltam impreuna, sa crestem si sa ramanem prietene bune.

Noua obsesie

2010-01-28T11:37:00.001+02:00

7

2010-01-26T21:58:00.003+02:00

In dupa-amiaza aceasta am visat niste chestii gen Seven...nu vreau sa zic mai multe, caci vreau sa uit tot. Vreau sa uit de sesiune, de metodologie si de gerul moldovean din Bucuresti. Astazi ma dezleg de orice vis.

Beautiful, indeed

2010-01-25T20:16:00.003+02:00

The Mouth Of Sauron, cunoscut ca si Lieutenant of Barad-dûr. L-am regasit aseara in versiunea extinsa a partii a 3-a Lord Of The Rings.

"At its head there rode a tall and evil shape, mounted upon a black horse… The rider was robed all in black, and black was his lofty helm; yet this was no Ringwraith but a living man. The Lieutenant of the Tower of Barad-dûr he was, and his name is remembered in no tale; for he himself had forgotten it, and he said: 'I am the Mouth of Sauron." -> mai multe pe wikipedia, of course:P

Aici chiar am nevoie de voi

2010-01-25T14:57:00.003+02:00

Vreau sa castig premiul cel mare- sa mi se afiseze mesajul la Universitate. Please, help! Am nevoie doar de vreo 400 de voturi, dar imi ajung si mai putine:D
Este vorba de concursul I Love Milka
-> iar aici puteti vota pentru mine.

Acesta este mesajul:X

Zgomote

2010-01-25T13:01:00.005+02:00

Sunt din nou putin nervoasa. Motivul, de aceasta data, este general pentru toti cei care au ocazia minunata de a sta la bloc. Oki, pai blocul meu e plin de arabi si implicit, de zeci de copii arabi.
Nu am absolut nimic cu acest aspect. Insa ce ma supara e ca in fiecare zi eu trebuie sa fac fata chinului de a le auzi constant tipetele, televizorul dat la volum maxim, suntele ingrozitoare pe care le fac cand fug prin toata casa si desigur, vesnicele tipete ale mamei si certurile interminabile.
Aspectul cel mai aiurit in toata faza asta, e ca de fapt piticii astia ingrozitori sunt fete...3 fete!
Nu am mai auzit in viata mea 3 fete care sa faca atata galagie, uneori aud niste sunete de parca s-ar da cu sania pe scari, numai ca sania este de fapt o oala.
Oricum, am incercat si cu rockareala ce urla in boxe, am incercat si cu pumni in zid...nimic!
Insa azi, beculetul meu s-a aprins, am scos chitara din husa, am conectat-o la o boxa si da-i drumul la zdranganeala. Fiindca stiu ca e mai enervant sa auzi zdranganelile unor persoane care nu stiu sa cante deloc la chitara, respectiv noi, decat sa asculti o piesa frumos cantata.

P.S. Aia e chitara noastra, Mina: e frumoasa dar pacat ca nu avem timp sa invatam sa o folosim...Eh, odata si odata tot o sa reusim:D

Bla, bla, bla

2010-01-24T20:55:00.003+02:00

Nu am chef de invatat, deci e evident ca o sa postez cateva cuvinte aiurite...
Mai nou, orice accesoriu indispensabil pentru o tanara domnisoara ce isi respecta statutul de student este un USB Memory Stick. Da, stiu e o aiureala in fond, insa in contextul vietii de student e o bucatica de plastic utila.

Momentul revelatiei l-am avut in acest semestru, in care am avut o gramada de proiecte de predat, iar in zilele in care imprimanta mi se impotrivea, stickul era eroul meu calare pe un cal alb.

Pe parcurs, am observat ca s-a instaurat o adevarata moda la xerox-ul din facultate. Toate colegele mele scoteau frumos usb-ul din protofel si gata cu chinul. Nu stiu, de multe ori ma astept sa scoata ceva mai normal din portofelul ala: un lipstick, un strugurel...un ob...nu stiu, ceva mai caracteristic noua, femeilor.
Da' nu d'le, ele scoteau un stick. Acum, nah sa mai zica baietii/barbatii ca nu ne pricepem si noi la tehnologie.

Eu chiar am invatat ce e ala un winrar, un network driver, un Iriver, un RAM si alte chestii alambicate. Inca nu detin secretul absolut al instalarii cu succes a Windows-ului, dar calea mea spre cunoastere e incununata cu succes (gosh, ce fraze imi debiteaza mintea). Iar aici intra desigur in rol prietenul/iubitul-> un alt beneficiu pe care il achizitionezi o data cu acesta:P

Bine, bine...ma apuc de tocit la metodologie. Nu mai pierd timpul, ca si asa scot numai nonsensuri pe gura, sau pe monitor. Practic, eu nu vorbesc, ci mintea mea prin intermediul limbajului intern. Uoff, nu mai pot scapa de expresiile astea dobitoace pe care le-am invatat la psihologie.
Da, pa!

Unul dintre filmele si cartile mele preferate e Lord Of the Rings...azi am gasit ceva super amuzant, rezumatul in 60 secunde a actiunii...so this is it:

Poveste...

2010-01-22T20:51:00.004+02:00

Acum poate credeti ca sunt ahtiata sa postez cat mai mult, dar inainte de a primi premiul, deja aveam in cap cateva idei.
Oki, intrebare fundamentala pentru mine dar si pentru cei care mai umbla pe aici: ce face un student normal dupa un examen?
Raspunsul meu si comportamentul pe care il si pun in aplicare: fac curatenie in casa.

Dar, acum vreau sa va zic de ce ziua de azi a fost una dintre cele mai urate zile ever. Materia la care am avut examen se numeste Psihologia Personalitatii, un curs foarte frumos dupa mine. Problema e ca nu am fost de acord cu stilul de predare a profesorului (mai frumos de atat nu pot exprima in cuvinte ce simt fata de..) si in capul meu a fost un haos total.
Nu vedeam logica, structura, coerenta, legaturile dintre cursuri, astfel incat am invatat foarte greu...de fapt, doar am citit. O ora azi, o ora maine, cele 3 zile destinate tocirii au trecut, si m-am trezit ca am un examen de dat in mai putin de 12 ore.

Sabotorul meu propriu,dracusorul meu interior m-a determinat ca aseara in loc sa-mi balacesc privirile peste curs, sa ma razvratesc si sa fac orice doar pentru a nu mai citi nimic...psihologic. Am postat pe blog, am mai citit pe diverse bloguri etc etc. Astfel, am ajuns ca pe la ora 3 sa reusesc sa adorm.
Probleme fizice anterioare aparute in decursul zilei: crize de nervi, foame indelungata, ingerarea de cafea in proportii catastrofice dar si ceaiul facut de prietenul meu, care imi parea mie a fi ceai negru, dar nu am mai dat atentie acestui aspect minor. Timp de cateva ore am tremurat de nu ma puteam tine pe picioare.

Se face dimineata, prietenul meu ma trezeste si-mi zice alarmat ca e ora 8.30. Alarma mea nu a mai sunat ori a sunat si nu am auzit-o. Grabita, ma imbrac, realizez cu tristete ca planurile mele de a bea o cafea si poate, poate de a manca o bucatica de paine macar, s-au dus pe apa sambetei...

Stiti si voi cum e cu ghinionul asta...cand se aduna, se aduna toate. Dupa ce am reusit sa ma imbrac si asa mai departe, mi-am adus aminte ca nu am nici macar 2 lei pentru microbuz pana la Obor(da, stiu...stau la dracu'-n praznic), drept urmare am fost nevoita sa merg cam 1km pe jos pana la un bancomat ca sa scot ultimii bani pe care ii mai aveam. Oki, trec si peste asta.
Nu mai vreau sa vorbesc despre faptul ca aceasta calatorie minunata cu microbuzul mi-a evidentiat ideea ca in timp as putea deveni claustrofobica...pur si simplu, in capul meu erau mainile altor oameni.

Hmm...ce s-a mai intamplat?! Ah, mi s-a descarcat jaful meu de telefon, am gasit altul pe care l-am luat cu mine, ca mai tarziu sa realizez ca nici acesta nu era incarcat. In plus, mp3-ul era descarcat si el, singurul meu prieten pe lungul meu drum cu metroul murise...si asta numai din cauza mea:(
Cred ca asta e tot...nu mai vreau sa vorbesc despre examen in sine...nu vreau sa ma mai gandesc la el.

Ma doare din nou capul...parca am o maimuta care imi "calareste" creierul si mi-l face sa se balangane in toata cutia mea craniana imensa, desigur:))
Noapte buna!

P.S. Legatura cu prima fraza: dupa o asemenea zi, eu nu dorm, pe mine ma apuca dorinta de a face curatenie. Trebuie sa devin mai dezorganizata, trebuie...imi afecteaza sanatatea mintala...

Oooo...am si cititori care ma plac, in afara de colegii mei:D

2010-01-22T20:11:00.002+02:00

Eh, primul meu premiu,primit de la Catalina- Copilul Rebel din Mine- si dovada ca cineva ma citeste...si eu care ma gandeam ca o tin intr-un monolog permanent. Ma jucam si eu linistita Spider Solitaire si dau peste marele premiu care mi-a explodat in fata si...desigur m-a facut sa ma simt putin mandra:D
Oki, acum ar fi trebuit sa pun si linkul de unde a pornit, dar cum zice si Catalina Mr. Link s-a evaporat, caci astazi au fost peste sub -10 grade C.
Astea sunt regulile:
1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care ne explica ce este cu premiul;
4. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

O sa incerc si eu cat de mult pot sa nu-l acord unor persoane care deja l-au primit.
Si...acum se aud batai de toba...castigatorii sunt:

Adia
Ivo
Nicoleta Iliut
Recycle Bin
Fata cu pisici

Pentru ce merita tot acest stres...

2010-01-21T23:47:00.014+02:00

Fiindca am mai editat aspectul blogului si am mai cotrabait prin fotografiile de pe laptop, mi-am amintit si pentru ce merita toti acesti nervi care ma framanta. Pentru ce merita sa lupt: pentru mine, pentru cei care mi-au dat viata si pentru cei care imi sunt alaturi in fiecare zi...
Cateva poze din trecutul meu indepartat:))

Ce am fost: 2 copii

Ce colege am avut si ce prietene inca am:

Ce am invatat:

Ce etapa am incheiat: un liceu ce m-a lasat cu multe amintiri si experiente.

Ce avem impreuna: un demon siberian, Athan si o pisica frumoasa si grasa, Maya

Ce am facut la Bucuresti:

-am intrat la facultate si mi-am facut prietene foarte bune:X

-am cunoscut vechi prieteni de forum

-am dansat pana la epuizare in Suburbia cu Raluca si cu Dani

-am fost la primul concert unplugged Anathema

-am fost la al doilea concert Anathema

-am fugit in vama

Incet, incet am devenit ceea ce sunt astazi...

Minunata sesiune, te iubesc!

2010-01-21T23:04:00.001+02:00

-Sesiunea reprezinta un moment extraordinar din viata oricarui student.
-Sesiunea e vie, sesiunea e in tine, te macina si te roade de ultimul suflu de viata pe care il mai ai dupa un semestru lung si proiecte nenumarate.
-Sesiunea e ca o tumoare ce trebuie depistata la timp, evaluata si extirpata in cele din urma.
-Sesiunea iti mananaca zona prefrontala, se extinde subtil spre emisfere, ajunge la cerebel, iti devoreaza trunchiul cerebral, apoi misuna de-a lungul maduvei spinarii, ca in cele din urma sa iti cuprinda tot corpul.
-Sesiunea te cheleste si te umple de transpiratie.
-Sesiunea se razvrateste, zguduie faliile tectonice si provoaca un cutremur de 8 grade.
-Sesiunea iti imbolnaveste SRAA(Sistemul reticulat activator asecendent) care la randul lui iti ridica LOA(Level of arousal).
-Sesiunea te face sa vorbesti cu mortii (psihologi morti, gen Zlate) dar si cu viii(d-nul Zeno).
-Sesiunea te face ca in mijlocul noptii, la ora fatala 3 sa te intrebi de ce Sala Palatului e a palatului.
-Sesiunea se joaca cu tine, dar si tu te joci cu ea, o eviti cat de mult poti si faci orice, numai sa nu te intinzi cu ea la discutii psihologice.
-Sesiunea te face sa ai o dorinta navalnica de a face curatenie, mancare, de a-ti aminti ca ai ceva de facut, numai de dragul de a nu sta cu ea.
-Sesiunea te face sa-ti reconsideri Self-ul si sa inveti corolarul constructiei.

In fine, daca voi nu intelegeti ce am scris mai sus e normal. Nu e normal ca noi sa fim nevoiti sa platim 2500 RON pe an ca sa asistam la evoultia spectaculoasa a unor specimene de Homo Sapiens Sapiens mai proaste decat o primata. Nu e normal ca noi sa innebunim din cauza unor fiinte ce predau psihologie, dar nu au habar ce inseamna sa aplici psihologia in viata de zi cu zi, si implicit in procesul de predare.

Ce e mai crunt din toata aceasta mica insiruire: ca noi nu avem nici un drept de a contesta abilitatile si cunostintele unui profesor, ca evaluarile unui profesor sunt facute doar asa, de dragul lumii...ca noi nu avem puterea de a schimba ceva, pe banii nostri.

Asta este, dragi studenti...Ne conformam cu ideea ca undeva, candva, cummva, lucrurile se vor schimba si pentru poporul roman.

Pentru defrustrare:

Marile genii ard dar se sting repede...

2010-01-18T22:27:00.005+02:00

O zi ca oricare alta de dupa un examen usor dar plin de "giumbuslucuri", traiasca cine a inventat examenele grila cu mai multe variante corecte de raspuns. Si aici intervine Jr. , pentru ca asa ii zic eu, pe cand Tatal e mai invechit si ramane cu sistemul obisnuit de grila cu o singura varianta corecta de raspuns ("psihologii" stiu ce zic:)).

Anyway,ziua de astazi a fost pierduta total; printre minunatele treburi casnice, rasfoitul internetului in cautarea unor carti adorate de mine care sa fie ecranizate, gen Lupul de stepa, Plansul lui Nietzsche, am descoperit si ceva frumos de ascultat. Bineinteles ca prietenul meu s-a documentat mai serios despre Bob Marley si ideologia care se ascunde in spatele cantecelor sale, istoria Etiopiei, religia rasta si nesfarsitele razboaie prin care au trecut.
Ma simt cu adevarat furioasa cand dau cu capul de ceva atat de frumos si de interesant atat de tarziu. Dar, avand in vedere ca am doar varsta rotunda de 20 ani, cred ca mai am destul timp sa descopar...

Recomand...

2010-01-18T18:28:00.003+02:00

Recomand http://numipasa.com/, un site super dragut cu fotografii urbane, vazute din prisma Nicoletei Iliut :D

Muzica pentru o memorare mai usoara

2010-01-17T14:07:00.006+02:00

Recomand muzica clasica pentru a face fata mai usor tonelor de pagini ce asteapta a fi tocite. Ascultata in surdina, muzica clasica chiar ajuta oarecum...si chiar daca e autosugestie, nu ma intereseaza atata timp cat functioneaza.

Amintiri din trecut

2010-01-17T12:51:00.003+02:00

Ar trebui sa invat...mai am doar 5 cursuri, dar dracusorul din mintea mea ma determina sa irosesc timpul pe net. Astfel ca am dat peste cateva poezii vechi, scrise de mine in perioada aceea plina de frustrari, suparari si intrebari din viata oricarui adolescent.

Murim
"Moartea este singura divinitate care nu doreste daruri"

cu gheara scrijeleste
in suflet
cuvintele de mult ingropate
ai apus, iubite
cand soarele sangera
si zambetele moarte
de durere, se prabuseau
in ploaia putreda
iubeste, caci nu mai e timp
zeii au adormit intre zidurile
deznadejdii crude
au murit...
ti-am soptit ca moartea urla in mine
dar nu ai auzit
erai doar o umbra jalnica
ce desena in lacrimi
copilul ingropat in mine,
avortul si stingerea celui sfant
si acum...mi-e atat de greu
sa mai plang
cand din lacrimile mele
au crescut copaci

iar aceasta este singura care imi place inca si acum...

Povestea unui iubit mort

Cu ochii sufletului larg inchisi,
Orbiti de- un dulce apus de viata
Pe o cale ingusta cu pietris
Coseam a mortii guri cu ata.
La mormantu-ti drag am poposit
Cu tamaie, trandafiri si rugaciune
Priviri scheletice am gasit,
Cadavru jalnic de mortaciune.
O naluca imi sopteste parca
Vorbe dulci in straie ponosite,
In sfant giulgiu a- nceput sa zaca
Blestemat cu surasuri parasite.
In smintita profanare a vietii
Mana putrezita intins- ai spre mine,
In amara voluptate a fiintei
Vesnicia suava s-o petrec cu tine.

In ceata insetata de suflete pustii
Sarutari calde pe furis ne- am dat,
De pe mormant cules- ai flori aurii
A mortii noapte de sabat.
Pe camp grotesc intesat cu morti
Papusa ridicola cu inima de domn
Cu zambet pe buze, doritei sorti,
Inchis- ai ochii iadului...somn.
In groapa- ti veche sufletul moare
Si fiinta demonica mortii e sortita,
Pe cer soarele lacom rasare
Sulita adanc in coasta infipta.

Iubitule las, tu mori
Intr-o ploaie feerica de sori...

Pauza de 20 minute

2010-01-15T21:46:00.009+02:00

Caci sunt in pauza de 20 minute dintre sesiunile de invatare, imi aduc aminte de cateva piese care mi-au incantat auzul acum mai bine de 6 ani. Va recomand, desigur:

Sybil (2007)

2010-01-15T11:43:00.008+02:00

Sybil este un film foarte interesant daca va preocupa domeniul psihiatriei-psiologiei. Filmul se inspira dupa povestea adevarata a lui Shirley Ardell Mason sau Sybil Isabel Dorsett, numele dat in film acesteia pentru a i se proteja identitatea reala.

Povestea are loc in America anilor '50, cand inca freudismul era un curent psihologic extrem de apreciat, dar care din pacate provocase o oarecare intoleranta fata de partea inca necunoscuta a psihicului uman, astfel incat orice tulburare psihica la femei era aproape instant categorizata ca faimoasa isterie.

Sybil se nascuse in 1925 intr-un oras mic, Dodge Center- Minnesota, intr-o familie crestina, fiind singura fata a lui Walter Mason si Martha Alice "Mattie" Hageman. Mattie, mama ei avea avusese o stare catatonica (Catatonia este un sindrom psihomotor, listat in Manualul de diagnostic si statistica al tulburarilor mintale, al mai multor boli mintale, printre care se pot mentiona schizofrenia, tulburarea bipolara, depresia clinica si altele, caracterizat printr-o stare de fixare a corpului in anumite pozitii, conduita stereotipa si stupoare mintala) la ceva dupa timp dupa ce nascuse, si fusese chiar diagnosticata cu schizofrenie. Datorita abuzurilor fizice, sexuale, emotionale aplicate de catre mama ei si indiferenta tatalui in fata acestor abuzuri, Sybil a dezvoltat o tulburare psihica, care pana atunci inca nu fusese diagnosticata.

Ce se intamplase de fapt? Deoarece nu a putut face fata abuzurilor, Sybil si-a fragmentat personalitatea, astfel incat o alta fateta mai puternica a personalitatii sale sa poata rezista in fata suferintei. Astfel s-au dezvoltat cele 16 personalitati, fiecare distincta si avand o alta varsta:
1.Sybil Isabel Dorsett (1923), personalitatea principala
2.Victoria Antoinette Scharleau (1926), poreclita si Vicky, foarte increzatoare in sine si sofisticata
3.Peggy Lou Baldwin (1926), asertiva, entuziasta si cateodata furioasa
4.Peggy Ann Baldwin (1926), o parte a lui Peggy Lou dar mult mai tematoare decat nervoasa
5.Mary Lucinda Saunders Dorsett (1933), meditativa, contemplativa, familista
6.Marcia Lynn Dorsett (1927), o scriitoare si pictorita extrem de emotionala
7.Vanessa Gail Dorsett (1935), o "drama- queen"
8.Mike Dorsett (1928), unul din eurile masculine a lui Sybil, tamplar
9.Sid Dorsett (1928), al doilea eu masculin, foarte indemanatic
10.Nancy Lou Ann Baldwin (data aparitiei nedeterminata), interesata in politica cat si foarte implicata in implinirea profetiei biblice, foarte speriata de romano-catolici
11.Sybil Ann Dorsett (1928), neurastenica
12 Ruthie Dorsett (data nedeterminata), la varsta copilariei, fiind unul dintre eurile mai putin dezvoltate
13.Clara Dorsett (data nedeterminata), extrem de religioasa si critica cu privire la Sybil
14.Helen Dorsett (1929), foarte tematoare dar determinata sa-si atinga scopurile
15.Marjorie Dorsett (1928), vivace, cu spiritul umorolui, foarte deschisa
16.The Blonde (1946), o adolescenta fara nume

Venita initial la psihanalistul Cornelia B. Wilbur pentru sociofobie si amnezie, dupa o terapie extinsa, Wilbur descopera cele 16 personalitati iar dupa numeroase sedinte si hipnoza, aceasta va reusi sa-i uneasca cele 16 fatele ale personalitatii, sa le aduca la aceiasi varsta, pentru a-i reda lui Sybil amintirile si controlul propriei vieti.
Sybil a fost diagnosticata cu Tulburare de identitate disociativa, aceasta fiind ultima tulburare psihica definita de catre psihiatri/psihologi.
Shirley- Sybil a reusit sa-si amelioreze starea psihica, a predat cursuri de arta si a condus o galerie de arta pana la sfarsitul vietii in Lexington, Kentucky.

E un film foarte frumos si sper sa va placa:D

Unchained

2010-01-13T10:15:00.002+02:00

inca o piesa frumoasa

Anathema, totul si nimic

2010-01-13T09:27:00.005+02:00

Azi e prima zi in care am curajul sa ascult Anathema, dupa concertul din mai 2009. Asa am patit si la concertul anterior Anathema, cel unplugged de la Preoteasa...nu am avut curajul sa ascult Anathema o buna bucata de timp. De ce?!
Simt ceva ciudat, de fiecare data cand ascult Anathema. Ultimul concert m-a facut sa ma simt atat de mica, inutila pe langa creatia lor grandioasa. Te face cu adevarat sa te gandesti ca scopul ultim al acestei vieti este sa creezi ceva, sa lasi ceva in urma ta...sa fii etern prin creatia ta. Iar noi...iar eu, ma pierd din ce in ce mai mult cu fiecare zi ce trece in lumea asta materiala a stresului zilnic, care nu-ti mai lasa timp deloc, nici macar sa vorbesti cu tine insuti. Mi-e un dor strasnic sa vorbesc cu mine insami, caci pe la 15-16 ani acesta era modul meu preferat de a petrece timpul.
Imi insoteam meditatia de o muzica profunda si o carte buna. Pe atunci inca aveam timp. Insa acum...simt ca nu mai am timp nici sa respir, iar putinul timp liber pe care-l am il irosesc cu chestii marunte.

Concertul Anathema de la Sala Palatului m-a gasit in fata scenei, la cel putin 1 metru de Vincent, cantand pana am ragusit si aplaudand pana mi s-au inrosit mainile. 2-3 zile dupa concert, nu am mai auzit nimic, deoarece statusem langa o boxa. Dar acest lucru a fost un nimic, pe langa evantaiul de emotii pe care le-am simtit. De la extaz pana la disperare...asta imi provoaca aceasta muzica...
Nu-mi amintesc sa mai fi simtit asa ceva niciodata, iar ceea ce imi doresc pentru acest an, mai presus de sanatate, fericire, bani, este sa-i revad din nou.
E o experienta unica si e un vis devenit realitate. Cand si-ar fi imaginat fata de 15 ani dintr-un oras uitat de lume din nordul tarii, ca o sa ajunga sa asculte live acele melodii care i-au incantat adolescenta?!
Si totusi, visele pot deveni realitate...cu putina ambitie, dar si noroc, ele chiar se implinesc.

2010-01-09T12:55:00.003+02:00

Vacanta minunata

2010-01-07T22:06:00.005+02:00

Bucuriile pe care mi le-a adus vacanta de Craciun sunt multe si minunate, printre care enumar: gerul molodovenesc de -27 grade, plictiseala cat cuprinde in oraselul meu natal de 200m, reintalnirea cu vechii mei prieteni moldoveni prosti si fara scop in viata, o penumonie pe care cred ca am facut-o cat am asteptat in Gara de Nord intr-un frig cumplit, Craciunul petrecut in compania unei febre de 39 grade, revelionul extraordinar pe care l-am petrecut band 100 grame de vin spumant din cauza augumentinului pe care daca l-as fi combinat cu sampania, intr-un cuvant=drog, ca apoi sa ma uit la un concert Michael Jackson, cu pisica mea grasa si pufoasa dormind pe picioarele mele si cu prietenul langa mine. Asta a fost Craciunul pentru mine.

Singura zi cat de cat acceptabila a fost 1 ianuarie cand la rugamintele prietenului meu am urcat un deal, respectiv pana la Cetatea Neamtului intr-o atmosfera superba cu ceata, ploaie si nostalgie, gen Sleepy Hollow si cautarea unui pastrav pe care sa-l mancam pentru a fi agili precum acesta tot anul. Iar de spart un pahar, nu m-am indurat, ca sparge mama destule "fara sa vrea".

Sper ca macar voi sa fi petrecut mai "decent"...si un an cat mai bun pe posibil!

Neata soare

2010-01-06T22:54:00.002+02:00

Vacanta de Craciun mi-a adus o lipsa absoluta de beneficiile internetului intrucat wireless-ul oferit gratis de primarie e de fapt parolat. In plus ideile au venit si au plecat in lipsa timpului si modului de stocare/postare. Iar acum s-au adunat toate proiectele de final de semestru, din 10 cate am avut, mai am doar 2 de realizat si prezentat, ca apoi sa vina sesiunea. Stiti si voi cum e...Oricum o sa incerc sa mai postez cate ceva atunci cand timpul si dispozitia imi va permite.
Succes cu invatatul!
Pupici

Cugetari seminocturne

2009-12-14T20:58:00.004+02:00

O zi proasta nu e decat proasta in sinea ei de zi proasta. Capul imi bubuie de durere de 5 ore cu tot cu somnul postcursuri, somn lamentabil, dureros. Vasele stau nespalate in chiuveta de 3 zile si ma apuca groaza cand ma gandesc ca va veni totusi un moment in care va trebui sa ma ocup de ele. Am avut curaj, insa acum mi-a disparut de tot. Nu a mai ramas nici o urma. Emisiuni proaste la televizor cu oameni prosti care-si cauta femeia potrivita. Dar asta este de asteptat, avand in vedere ca am 5 posturi...simt un dor naprasnic de discovery, geographic channel si asa mai departe. Chiar si asa ma multumesc si cu netul wireless pe care-l prind de la banca de jos. Am o viata implinita. Aha...
Pentru mine Craciunul inseamna mult. Ma frustreaza ideea ca nu am bani sa iau mamei un cadou fiindca a luptat sa traiasca pentru ca noi sa avem un punct de reper in viata, sa-i daruiesc tatalui meu mai mult de un zambet o data la 3 luni, tata care tine toata familia pe picioare si se sacrifica in continuare ca eu sa am sansa sa studiez in Bucuresti,pentru fratele meu caruia ii sunt recunoscatoare ca nu a fost atat de egoist ca mine si a ramas cu ai mei sa-i ajute, pentru bunica care la 67 de ani ne ajuta cu tot ceea ce poate.
E frustrant si obositor. Doare cand stii ca incerci sa rascumperi cumva absenta ta de 3 luni de zile cu 5 telefoane pe zi, doare atunci cand il vad pe tata mai imbatranit de fiecare data, doare atunci cand stii ca puteai sa-ti pierzi cea mai iubita fiinta de pe lume iar tu/eu ai/am ales sa vin in Bucuresti pentru a-mi urma visul meu, egoist. Ma chinuie gandul ca si anul asta am de platit 25 de milioane si ca mai aveam 9 persoane in fata mea si luam bugetul, ma chinuie ca nu am putut nici macar sa obtin o bursa sociala, desi ma incadram in criterii. Ma chinuie cand vad pe listele de cazuri sociale pitzipoanecele facultatii care simt nevoia interioara de a-si cumpara cate mai multe gablonturi de la Accesorize si alte haine din mall Platza, sau mai nou Cotroceni.
Ma doare ca sunt de un an si jumatate in Bucuresti si nu am apucat sa merg o data la teatru, cinema, opera. Ma doare ca am 20 de ani si nu imi traiesc varsta, asa cum nu m-am bucurat nici de copilarie sau adolescenta. Ma doare ca ma plafonez, ca poate uneori sunt acea persoana in care intotdeauna mi-a fost teama sa ma transform.
Nu cred ca a mers niciodata la mine faza ca "Viata e roz, si roz sunt toate". Si nici nu va merge.
Totul doare in jurul meu si uneori doare atat de tare incat nu mai pot respira.
E atat de greu sa continui.

The final 4 angels

2009-12-13T20:29:00.002+02:00

2009-12-13T20:21:00.003+02:00

Ingerasul3-Ana

2009-12-13T12:39:00.003+02:00

Pe masura ce le termin de pictat, mi-e din ce in ce mai greu sa ma despart de ele...dar am zis ca o sa le daruiesc, si asta o sa fac:(

Ingerasul nr2-Miruna

2009-12-13T10:45:00.003+02:00

Cadouri hand made-Ingerasul Ingrid

2009-12-12T22:21:00.004+02:00

Vine Craciunul, azi a si nins in Bucuresti si ma gandeam sa fac niste cadouri prietenelor mele. Dar cum criza asta tampita isi pune amprenta si asupra bugetului meu, m-am gandit sa le fac eu ceva. Intotdeauna mi-a placut sa pictez, asa ca am combinat pasiunea pentru pictura cu utilul, respectiv cadourile. Asta a iesit.
E prima dintre ele, si mai vor urma inca trei pe care sper sa le termin pana luni:D

2009-12-10T19:58:00.005+02:00

2009-12-09T21:01:00.005+02:00

Episod2 din categoria frustrari

2009-12-08T21:11:00.004+02:00

-intotdeauna simt parca un dor si o mahnire atunci cand privesc cerul...

Tehnic, azi nu am mai simtit atat de acut prezenta frustrarii in viata mea, dar in acelasi timp sunt unele frustrari care revin, revin si nu mai tac.

1.Acum ceva timp, destul timp, mi-am pus intrebarea savanta din categoria "filosofeli" de dimineata "cine distribuie astfel rolurile"? M-am "indragostit" atat de mult de expresie, incat acum stiu ca ea exprima tot ceea ce as vrea sa zic dar poate ca nu am cuvinte destul de cuprinzatoare, incat s-o incapa. In primul rand de ce fiinta umana, un animal social prin definitie, poseda o masinarie atat de complexa si maiestuasa, dar o foloseste doar la 7% din adevarata ei capacitate?! La creier, ma referer, desigur. Auzisem mai demult, ideea ca daca noi ne-am folosi creierul la capacitatea sa intreaga de 100% am deveni energie. Fiindca, in esenta, aceasta masinarie perfecta functioneaza pe baza fluxului nervos de energie. Iar acum gandul ma duce la acest reductionism ironic; de parca nu ar fi de ajuns ca am redus intreaga noastra cunoastere atat stiintifica, cat si empirica la paradigma carteziana a separarii spiritului de corpul fizic, in cele din urma reducem si creierul nostru la aceleasi idei matematice, fizice, rationale- de masinarie care isi ia resursele din energie. Atunci cum mai ramane cu procesele psihice, cu gandirea si memoria, cu afectivitatea si motivatia, cu personalitatea?!
Nu imi cer dreptul la o functionare a creierului meu la 100%, dar nici amaratul, jalnicul de 7% nu este deloc incantator. De ce nu 14%, de ce nu 20%, de ce nu mai mult?! Ironia suprema a fiintei umane. Parca imi si imaginez reprezentarea fortei divine, energia suprema a Universului zambind ironic si batjocoritor cu o jumatate de gura...astfel incat noi putem sa ne punem o gramada de intrebari si sa fim preocupati de tot ceea ce tine de viata si moarte, dar nu suntem capabili sa le intelegem.

2.A doua problema in privinta distributiei rolurilor este reprezentata de eterna intrebare, uneori prea puerila, dar in fond cat se poate de serioasa- "obtinem pe merit ceea ce avem si suntem"?
Care este diferenta intre o persoana care mosteneste din familie o avere fabuloasa, care are la activ 5 facultati terminate la Spiru Haret si pe care-l vezi in reportajele facute de Pasti in mass media in care afirma ca el va cheltui intr-o singura seara intr-un club de fite din Mamamia 200 de milioane si o persoana simpla, care munceste zi de zi, sperand ca macar sa castige banii necesari pentru supravietuire? Unu' cheltuieste intr-o seara 200 milioane iar celalalt castiga pe an aceasta suma. Cine hotaraste rolurile si pe ce criterii se bazeaza? Divinitate atotputernica, liber-arbitru, destin, soarta cum vreti sa-i ziceti- mie, una, mi se pare ca viata asta devine din ce in ce mai batjocoritoare, cruda, ironica si fara sens.

3.O noua intrebare care i-o pun des acestei instante divine este "cum acorzi viata si moartea"? Cand persoanele care efectiv fac umbra pamantului si polueaza atmosfera degeaba vor fi alese pentru moarte, si cand copii bolnavi de cancer, mamele si tatii, fratii, bunicii, in general persoanele care pot avea ceva semnificativ de spus sau realizat, nu neaparat pentru societate, cat pentru cei din jurul lor, vor fi alese pentru viata? Nu cred intr-un zeu care ne joaca la tombola sufletele pentru a le da mortii.

Atat de simplu si inspaimantator...

Oamenii fara chip

2009-12-05T21:53:00.004+02:00

Oameni de carton= persoane inexpresive, lipsite de manifestari emotioanale, plafonate si reduse intelectual, a caror unice subiecte de interes si conversatie sunt produsele cosmetice, reducerile sau ofertele chilipir din hipermarketuri, cine pe cine a vospit si ce culoare i-a iesit etc. Se pot recunoaste usor doar dupa o observatie episodica si se afla intr-o clara involutie/regresie, insa sunt pe cale de a suprapopula Terra.
"Nu stiu cum sunteti voi", dar eu cand in campul meu auditiv se afla persoane de acest gen, simt cum imi explodeaza incet si treptat fiecare celula si conexiune nervoasa. Emisferele cerebrale se inghit una pe alta iar in cutia mea craniana nu mai ramane loc, incat lichidul cerebral mi se scurge pe urechi...
Uff, uneori ma gandesc ca nu eu ar trebui sa fiu cea care poate judeca si da verdicte, dar densitatea acestor indivizi pe km2 e din ce in ce mai inalta...iar eu nu mai pot face pe fata cu principii morale, toleranta s.a.m.d.
Evenimente care ma frustreaza permanent sunt:

1.Gloata de puberi/adolescenti ce stau la iesire din metrou si impart plase de rafie/plastic in speranta ca daca iti dau o plasa, primesc un vot. Un targ foarte corect si normal din punctul de vedere al ratangiilor astora care stau in fruntea Romaniei. Dar dupa cum bine spunea o fosta profesoara de filosofie "Romanii isi merita pe deplin conducatorii"

2.Oamenii din metrou- Batranele rujate si date cu oja rosie, desigur sa nu uitam clasicii blugi skinny introdusi in ugs. Grupuri de monstri puberi masculi ce rad cu gura pana la urechi si vorbesc, de fapt urla, astfel incat toti prostii din metrou sa auda si sa se convinga ce cool sunt baitasii. Eternele pitzipoance rujate pana aproape de nas, avand ultimele accesorii si haine din tendintele internationale, ce mai? fashioniste pana la moarte. Intotdeauna m-am intrebat cum dracu reusesc sa arate bine tot timpul. Nu tu cearcane, nu tu cosuri, nu tu par gras, nu tu sifonata etc. Inca ramane un mister pentru mine. Si aici mai intra si tinerii emu cu cuib de cuci in loc de par, barbatii libidinosi de 45 ani care isi scalda privirile in posteriorul unei fete de 14 ani si desigur persoanele fara chip.

3. Colegii de facultate printre care enumeram: colegii care vin din an in paste la facultate iar la examene te ciocanesc in cap pana le dai si lor un subiect; acele persoane minunate bagate in asociatiile studentesti care de asemenea nu frecventeaza cursurile&seminariile cu pretextul prea importantelor proiecte si care la examene se descurca excelent in manuirea handsfree-ului; fetita in rochita care iarna vine in rochie si pantofi iar vara isi schimba tinuta prin adugarea la fustitele scurte sau a pantalonilor de latex a unei frumoase perechi de ugs cu blana care da pe afara; colegul, de fapt d-nul coleg de 50 de ani, machiavelic, psihopat, frustrat sexual, dependent de parinti, vesnic student fiind la a doua facultate, cu reminiscente clar comuniste; persoanele histrionice care se dau in stamba, nu au o identitate sexuala clara, sau cel putin asta vor ele sa credem, care canta la chitara pe holuri, si se latesc pe jos inainte de sesiune si a caror gura minunata o auzi de oriunde ai fi in facultate.

4.Profesorii universitari care nu au habar cu ce se mananca psihologia dar care ne obliga sa le completam mii de chestionare pentru cercetari care vor aparea acolo frumos in CV bolduite, astfel avand cercetari serioase pe 2000-3000 de subiecti.
Profesorii de 80 de ani care la varsta lor se preteaza la ipocrizie si vin cu carticele scrise de dansii pentru ca noi sa avem posibilitatea nemaintalnita de a le cumpara cartile. Si desigur sa nu uitam asistentii universitari care ne impartasesc motivul pentru care au ales psihologia: din intamplare!

To be continued...

Concert Phoenix2

2009-12-03T17:30:00.000+02:00

Am promis o mica "recenzie" la concert si here we are. Concertul a avut doua parti tematice: prima parte in care au interpretat alaturi de alti artisti consacrati, precum: Adrian Petrescu (oboi, saxofon, taragot), Nicolae Dumitru (pianist-concertist), Bogdan Munteniţă (voce), grupul vocal Acapella (condus de George Miron). Aceasta a fost o sinteza intre piese de pe albumul "Cei ce ne-au dat nume" si piese clasice de George Enescu si Ciprian Porumbescu.
La nivel tematic, puntea de legatura dintre muzica Phoenix si Rapsodia lui Enescu consta in sursa de inspiratie, de factura populara. „Cei ce ne-au dat nume a fost conceput ca un ciclu, urmand perindarea anotimpurilor dintr-un an. Inceputul il faceam prin niste melodii consacrate inmormantarii, cu datinile de inmormantare, simbolizand ingroparea unui ciclu trecut. Treceam in primul anotimp, cantand cateva piese inspirate din ritualuri de primavara, cantece de vara, de toamna, de iarna, colinde si terminam cu punctul culminant din evolutia unei generatii, cu nunta. Apoi, sugeram trecerea si continuarea ciclului la nivelul urmator, reluat cu datini de inmormantare.” (Nicu Covaci –“ Phoenix, insa eu..”.)

Partea a doua a concertului a cuprins o serie de piese arhicunoscute ale trupei, Mony Bordeianu dand startul interpretarii cu singura piesa de iubire din istoria trupei "Stiu ca ma iubesti". Cat despre Mony, pe care l-am vazut inca o data la un concert Phoenix organizat de Studentiada, isi pastreaza vitalitatea si a fost foarte amuzant, fugind pe scena, invartind prin aer stativul de la microfon...ce mai?un adevarat exemplu pentru Cocvaci, care ca de obicei si-a pastrat "infatisarea funerala":D
Au urmat piese indragite, precum Vremuri, Canarul, Gipsys on the run (de pe albumul „Back to the future” oferit tuturor celor sositi la eveniment) sau piesa-cult In umbra marelui urs, interpretata chiar de catre Nicu Covaci. Formula interpretativa a cuprins de aceasta data doar membrii formatiei: Nicu Covaci (chitara, voce), Ovidiu Lipan Tandarica (baterie), Bogdan Bradu (voce), Dzidek Marcinkiewicz (clape, voce), Volker Vaessen (bas), Ionut Contras (percutie) si Cristi Gram (chitara).
La bis, formatia a cantat, impreuna cu publicul din sala, Andrii Popa dar si Desteapta-te, romane!, urmat de Invocatie.
Momente amuzante au fost cateva, mai ales denumirile pe care Ionut Contras le-a dat membrilor formatiei. Astfel Dzidek Marcinkiewicz a primit numele de "Pavarotti", iar Covaci a fost "Sefu" dar si "Sf. Nicolae", evidentiind cumva persoana duplicitara Nicu Covaci: rau si exigent precum un sef, dar bun si daruitor precum Sf. Nicolae. Din cate am mai citit pe net, intr-adevar Covaci a "ordonat" repetitii indelungi, unoeri chiar si de 15-16 ore. Insa rezultatul a fost pe masura efortului depus, iar concertul a fost superb.
Multumim Phoenix!